Anul cutie

Fiecare an din viata noastra seamana cu o cutie. O cutie frumos ambalata sau o cutie roasa pe la colturi in care tii o pereche de pantofi pe care nu ai mai purtat-o demult.

O minune de Craciun

Fiecare dintre noi avem nevoie sa credem in minuni. Minuni mai mari sau mai mici. Minuni care uneori se concretizeaza sub ochii nostri. Alteori nu.

Un cadou dulce-amar

Traim adeseori cu gandul ca oamenii de langa noi sunt nemuritori. Nu e necesar sa vorbim prea mult cu ei astazi, pentru ca si maine ii vom gasi tot acolo. Nu e neaparata nevoie sa le bagam astazi capul pe usa biroului, pentru ca astazi ne-am propus sa lucram la un proiect urgent. Oricum, ii vom gasi acolo si maine.

A fi sau a nu fi voluntar...Sau mai bine a fi !

A fi voluntar mi se pare un act de curaj. Curajul de a renunta la cateva ore din timpul tau, la resursele tale, la ziua ta de maine (daca iti propui sa fii voluntar 24 h din 24 h pentru o luna sa zicem), la zona ta de confort si sa faci ceva pentru altii fara a te astepta sa primesti ceva in schimb.

De prin biblioteca adunate...

Imi place sa citesc. Imi place sa fac curat in biblioteca si sa pun cartile pe domenii, inaltime si uneori chiar tari. Imi plac cartile atat de mult incat intr-o vreme am pus biblioteca in mijlocul camerei ca sa am mereu acces la carti de oriunde as fi privit.
De ceva vreme insa am pus biblioteca la locul ei, incercand sa intru in randul oamenilor cat de cat normali.

Cuvinte

Exista cuvinte care striga in noi. Striga puternic prin gura bine ferecata si zambitoare. Exista cuvinte care se plimba prin noi. Cu pasi mari, largi, facand inconjorul inimii de la un capat la altul. Exista cuvinte date cu magnet care isi cauta busola. Sau cuvinte rosii care isi cauta linia directoare pe care sa o urmeze.
 Exista cuvinte care locuiesc in noi. Și in fiecare zi se cuibaresc tot mai bine. Au chiar o gradina cu lalele si o fereastra care da spre munti. Cuvinte care se slefuiesc si devin oglinzi in care ne privim in fiecare dimineata.
 Exista cuvinte care iau forma gandurilor noastre. Exista cuvinte. Dor.
Sursa foto: http://www.wwu.edu/soundings/winter11/hopes.shtml

Despre degetul meu mare de la picior, emotii, corzi si alte prize

Exista zile in care simti cand inima iti bate cu putere si iti ard talpile ca atunci cand mergi sa te intalnesti cu cineva drag si totusi sa nu te duci nicaieri. Sau ca atunci cand vezi in in-box un nume vechi si un mail nou. Si totusi inbox-ul sa arate la fel. Am descoperit cu uimire ca la fel de tare imi bate inima si la fel de nerabdatoare imi sunt talpile si atunci cand trebuie sa ma duc la catarat.

Planuisem si visasem de mult la o iesire la panoul de escalada si la un curs de escalada cu

draga, buna si mereu proaspata sare din bucate adica Oana.

Surori de....n ori

Exista mai multe categorii de surori.
Surori premiu. Surori care merg cu tine la serbarea de premiere si cand iei premiul trei si cand iei premiul I si cand absolvi facultatea.

Dincolo de usa

Exista momente pe care ai vrea sa le aduni in tine si sa nu le mai dai drumul. Sa le tii in causul palmelor asa cum tii zapada pana se topeste si parca ai vrea sa pastrezi apa zapada intr-o sticla bine inchisa pe un raft din biblioteca.

De ce o tabara nu e totusi un maraton

Nu am alergat niciodata la un maraton, dar sunt zile la capatul carora te simti ca si cum ai fi alergat. Mai ales acelea din apropierea unei tabere, cand ai ratacit lista cu toate lucrurile pe care le notasei pe ea ca ar mai trebui facute si acasa te asteapta bagajul inca nefacut. Sau cand e ora 22:00 si stai in Bragadiru cu un steag de tabara in mana, sperand ca totusi nu a trecut si ultimul maxi-taxi si gandindu-te la cate ore vei reusi sa dormi in noaptea aceea (multumesc Larisa pentru complicitate).

Cand lucrurile nu sunt asa cum te-ai astepta

Visam de mult sa merg din nou la un concert la Festivalul Enescu. De pe vremea cand il rugam pe Toti (motanul meu) sa mearga sa imi ia bilete la concert pentru ca eu nu aveam timp sa ajung sau cand ascultam concertele cu el la picioare, cototata pe masa din bucatarie si cu ochii la TV, admirand oamenii imbracati frumos si cu fete senine.

Feminitate si ciorapi colorati

Nu mi-au plăcut niciodată tiparele. Nici încadrarea în stereotipuri convenționale. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu ca toată lumea, spre disperarea uneori a mamei mele care și-ar fi dorit o fată cu visuri normale și fundițe în păr.
 Nu imi amintesc să mă fii visat Ileană Cosânzeană făcând plăcinte pentru balauri și așteptând să vină Făt Frumos să mă scape, cu trei mere de aur în tolbă. După ce am citit vreo cinci basme mi-am dat seama că toate sunt cam la fel. Poate de aceea și astăzi știu să gătesc aproape orice mai puțin prăjituri. Visurile copilăriei mele erau pline de exploratori polari, navigatori, călători și expediții pe Everest. Și încă mai sunt. Si daca Fat Frumos exista ar trebui sa semene probabil cu vreunul dintre ei.
Nu mi-au plăcut niciodată tiparele. Inclusiv cel standard al feminității cochete. Îmi place să am uneori mâinile murdare de la cenușa focului de tabără sau bătături în palme de la coarda de alpinism. Imi place să ma murdaresc uneori pana in varful urechilor intr-o pestera si sa ies cu parul uneori ciufulit, fara sa intalnesc priviri contrariate cum ca o fata nu ar trebui sa faca astfel sau sa fie asa. Imi plac taberele in care ma simt ca acasa si ciorapii colorati.
Cred că feminitatea seamănă cu o lalea. Adica poate avea o multitudine de nuante. Si cred ca frumusețea se poate ascunde adanc in inima. In inima care stie sa se bucure, sa rada, sa alerge prin ploaie fara teama ca o sa se sparga. In inima care simte, care uneori se teme si nu are texte si replici pregatite dinainte. Si uneori poarta ciorapi colorati si balerini. Si din cand in cand doarme in cort si se plimba prin pesteri.
Da imi place sa port ciorapi colorati. Imi place sa ma catar si sa rad din toata inima. Imi place sa ma uit uneori la juliturile si semnele mele de buna purtare si sa imi aduc aminte de povestea fiecareia. Nu mă stânjenesc urmele de bronz de sosete cand ma intorc acasa la sfârșitul verii.
 Imi place sa am mainile rosii de zapada si să mă mândresc cu o haină care nu mai are culoarea ei după ce am ieșit dintr-o peșteră. Si cred că feminitatea poate fi și așa.

Intre doua zboruri

Sunt zile in care mi se face dor de duca. Dor de pus toate lucrurile intr-un rucsac si plecat sa bat lumea la pas, descoperindu-i culorile si zambetele. Uneori zilele cu dor de duca se confunda cu zilele in care sunt prin vreun aeroport, uitandu-ma la listele lungi cu avioane care pleaca si vin din toate colturile lumii, la avioane care decoleaza aproape la fiecare secunda, la oameni imbracati frumos care duc valize ce alunecă silențios.

Lectii de la muntele pudic

L-am vazut prima data acum trei ani, intr-o tabara. Pe vremea aceea nu aveam insa niciun nume. Dar mi-a ramas in inima culoarea lui la apus si lectia pe care o impartaseam intre noi. Anul acesta ne-am revazut si fetele din grupa mea i-au spus muntele pudic. Asta pentru ca se ascundea mereu discret in spatele cate unui noi semitransparent.

Lectie de Bach

Exista momente in care ar trebui data o lege. O lege care sa spuna ca macar o data pe an masinile sa taca, timpul sa se opreasca si oamenii sa inchida ochii si sa asculte muzica. Nu ganduri, nu soapte, nu probleme ci pur si simplu muzica. Poate chiar muzica de Bach.

Primul zbor...

Exista cateva momente in viata cand simti ca ai crescut. Prima data cand mergi pe bicicleta fara sa te mai tina nimeni de la spate ca sa nu te dezechilibrezi, prima zi cand te duci singur la scoala, prima zi de lucru, prima intalnire, prima restanta, primul seminar pe care il tii, prima data cand mergi singur cu avionul.

De nunta...

Se ia un băiat și o fată
Ea visătoare și neînduplecată,
El răbdător și mai hotărât ca niciodată.