Dincolo de usa

Exista momente pe care ai vrea sa le aduni in tine si sa nu le mai dai drumul. Sa le tii in causul palmelor asa cum tii zapada pana se topeste si parca ai vrea sa pastrezi apa zapada intr-o sticla bine inchisa pe un raft din biblioteca.

Era ceasul la care incepeau deja sa se vada culorile de asfintit ale norilor printre cladirile frumos aranjate ca intr-o cutie cu jucarii de lemn. Stateam pe banca si o priveam ca si cum as fi dorit sa o cuprind pe toata dintr-o privire si sa o iau cu mine pana data viitoare (oricat de departe ar fi fost ea). Si odata cu ea si dealurile acoperite de vita de vie, si lacul albastru si muntii acoperiti de zapada si strazile cu iz de vacanta. Totul intr-o singura privire.
Privind-o am inceput sa aud ceva. Era un sunet familiar, ca de cor. Nu stiam de unde vine asa ca m-am ridicat, facand un pas spre ea sa descopar. Un pas, doi, trei si am ajuns la usa. Usa mare de lemn. Sunetul se auzea si mai aproape. Tot mai aproape. Venea din spatele usii inchise.
 Sunt momente in viata in care te trezesti in fata unei usi. Ai dori sa o deschizi si sa poti pasi dincolo. Sa vezi ceea ce doar auzi. Sa vezi tu ceea ce pana atunci nu ai vazut decat in povestile altora. Si inima iti bate puternic. Ai dori sa apesi pe clanta dar te gandesti ca poate nu e locul tau acolo sau poate ca usa va fi inchisa. Exista momente in care iti face curaj si apesi pe clanta. Si altele in care pleci gandindu-te ca ti-ar fi placut sa fii mai curajoasa si sa indraznesti mai mult.
In seara aceea am apasat pe clanta si usa s-a deschis. La inceput am trait cu teama ca cineva imi va spune politicos sa ies afara pentru ca locul meu nu era acolo. Sau ma va intreba ce caut intr-o limba necunoscuta si voi spune ca nimic si ma voi intoarce plecand cat mai repede fara sa mai zic nimic. dar nu s-a auzit nicio intrebare si niciun strigat. Am mai facut un pas si inca unul pana la prima banca si m-am asezat.
Uitandu-ma in jur mi-am dat seama ca eram singurul spectator. Era repetitia concertului la care mi-as fi dorit sa asist, dar el urma sa aiba loc dupa ce eu voi fi plecat. In bucuria mea am ramas fara cuvinte. Uneori bucuria poate fi foarte tacuta. Tacuta dar cu ochii mari si sclipitori. Ca atunci cand vezi visele implinite cu ochii tai. Si sunt visele tale si nu ale altuia.
Mereu imi dorisem sa pot asista la o repetitie. Sa vad cum arata oai care canta cand nu sunt imbracati la frac. Cum arata ei cand se lupta cu piesa, Cand trebuie sa se lupte cu o bucata de zece ori pana le iese. Cand dirijorul le da indicatii si repeta cu fiecare instrument in parte. De data asta erau toate in fata ochilor mei. Dirijorul inalt si slab, cu inceput de chelie care era totul numai muzica. Portiunile de cor repetate de mai multe ori. Instrumentistii care repetau orice introducere pana le iesea. Am ramas pana la sfarsit.
Mi-ar fi placut ca la sfarsit sa ma pot duce sa ii felicit pentru minunea pe care o produsesera sub ochii mei, dar nu m-am dus. Si mi-a parut un pic rau. Am iesit tacand si zambind. Uneori in fata minunilor pe care ti le pune Dumnezeu inainte nu poti decat sa taci. Sa taci si sa recunosti ca esti mic, ca indoielile tale nu ar trebui sa existe, ca El stie toate visurile si dorintele tale cele mai mici si ti le pune inainte cand nici nu mai crezi.
Si ca iti poate face cadou un oratoriu Mesiah cantat doar pentru tine. Uneori mi-e teama sa ma gandesc ce comuna ar fi fost seara mea daca nu as fi avut atunci curajul sa deschid usa.
Uneori ne lipsim de lucruri pregatite special pentru noi, doar pentru ca nu avem curajul sa batem, sa intram, sa apasam pe o clanta, preferand sa ne bucuram doar de sunetele slabe care se aud afara. Mi-as dori sa am mai des curajul sa deschid usi.