Rabdare de fluture

Imi place sa ma uit la fluturi. Uneori as sta ore in sir sa le admir zborul si culorile. Zilele trecute mi-am dat seama ca frumusetea zborului unui fluture sta ascunsa in timp. Atunci cand se lupta sa iasa din crisalida lui, fluturele nu trebuie grabit sau ajutat in niciun fel. Are nevoie de timp suficient sa isi intinda aripile astfel incat sangele lui de fluture sa ajunga pana la capatul venelor lui. Aripile trebuie sa fie bine intinse si suficient de puternice pentru primul lui zbor. Daca incerci sa il ajuti, sa il scapi din stransoarea lui, daca vrei sa ii vezi mai repede zborul frumos risti sa nu il mai vezi niciodată. Un fluture care este ajutat să iasă din pupă nu mai poate să zboare.
Mi s-a intamplat uneori să grăbesc unele lucruri din dorinţa de a le vedea întâmplându-se. Mi s-a întâmplat să spun unele cuvinte prea devreme sau poate să le folosesc prea mult, uitând că mai trebuie să şi tac şi să aştept. Si cine stie cator fluturi nu le-am stricat astfel zborul si culorile. Câtor visuri nu le-am frânt aripile.
Învăţ să tac şi să aştept. Invăţ să las fluturii să zboare la vremea lor ca să mă pot bucura deplin de culorile şi de zborul lor. Învăţ să îmi las visurile la copt pentru vreme potrivită şi îmi dau seama că e tare greu să ai răbdare de....fluture.

Lectie de...februarie

Ce ciudat mi se pare felul in care aceleasi zile pot diferi de la un an la altul, de parca nu ar fi putut toate lunile decembrie sa aiba gust de mandarine mancate cu manusi si toate lunile iulie degete de picioare ude in bocanci. Daca ar fi trebuit sa fac un top al lunilor de anul trecut probabil ca februarie ar fi fost pe locul intai. Un februarie cu discutii miezoase,Beethoven,Rutter, copaci infloriti in miez de iarna, zambete mari si ochi stralucitori.
Anul acesta am simitit ca vine februarie inca de la inceputul anului. Si mi-a fost teama. Teama de comparatii, teama de cioburi in care s-ar putea sa ma tai, teama de lucruri care nu vor mai veni. Si mi-e teama si acum in prag de 1. Doar ca, azi mi-am propus ca luna asta sa imi mut privirea de la mine si lucruri care nu mai sunt la copacii inghetati si alte minunatii care sunt in jurul meu si sa ma bucur de ele. Am descoperit si o idee draguta de calendar si am zis ca am un motiv in plus sa incerc.
Nu spun ca nu va fi greu dar imi doresc ca sfarsitul lunii sa ma gaseasca mai multumitoare decat acum. Si cu ochi la fel de stralucitori ca demult...

Lectie de omida

Saptamana asta cineva m-a intrebat daca ma simt bine in pielea mea. Si mi-a venit in minte imaginea omizii careia nu ii mai ajunge pielea pe masura ce creste si se intinde. Ii trebuie una noua.
Sunt zile in care nu ma simt bine in pielea mea. Imi trebuie una noua pentru a gandurile sa se poata intinde mai bine si mai luminos. Imi trebuie una noua pentru ca zmeele sa se itinda mai bine si visurile mele o data cu ele.
Omiziile in functie de specie isi schimba pielea de vreo 7-8 ori. Si asta pentru ca pielea lor nu este elastica si nu se intinde o data cu ele. Faptul ca nu isi mai incap in piele si e nevoie mereu si mereu de una noua e o dovada ca au mai crescut.
Cred ca incep sa imi placa omizile din perspectiva asta. De obicei ma tem de momentele in care nu ma simt bine in pielea mea. Ma simt stinghera si terna. Ca omida ascunsa intre frunze, cand se camufleaza. Si totusi...daca ar fi sa ma iau dupa ea, cand trec prin astfel de momente, inseamna ca...undeva...inelele mele au mai crescut. Sau cresc. Sau sunt mai multe. Poate mai multe visuri, mai multe planuri, mai multe dorinte, mai multe asteptari si chemari care trebuie sa isi faca loc. Poate e timpul pentru o piele noua.

Ascunsa

Unul dintre lucrurile pe care stiu cel mai bine fluturii sa le faca, dincolo de sa gaseasca floarea potrivita din al carei polen sa se hraneasca sau sa stie exact pestera racoroasa in care trebuie sa ajunga este sa se ascunda. Fluturii stiu sa se faca una cu o creanga rupta, o frunza uscata, un lichen, o frunza verde verde si totusi sa ramana fluturi. Fluturele frunza indian este remarcabil prin albastrul aripilor sale, observabil in momentele lui de zbor.


Exista si fluturi ai frunzelor verzi. Nu doar fluturi albastrii care isi inchid culoarea pentru a nu mari intristarea frunzei cazute. Fluturele Brimstone, galben ca petalele unei lalele devine verde in momentul in care isi inchide aripile si se asaza in repaus pe o frunza.

Uneori se intampla sa ma ascund si sa devin parte a lucrurilor pe care le fac. Dar acest lucru nu ma face mai putin eu cu toate culorile si bulinele mele.
Apostolul Pavel spune la un moment dat ca viata noastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu. Poate fi asemenea fluturelui care se aseaza pe suprafata cu care se identifica atat de bine. Dar cel mai mult imi place ca ascunderea...nu inseamna ca nu mai sunt. Ci sunt acolo unde bulinele, culorile si jocurile mele pot fi pastrate in cele mai bune conditii.

Oameni castana

Imi plac castanele. Nu doar sa le mananc bine rumenite la cuptor ci si sa le privesc. Sa le intorc pe toate fetele si sa observ cum aluneca lumina pe coaja lor maronie. Saptamana asta, uitandu-ma la ele si invartindu-le printre degete m-am gandit la invelisul lor tepos. Verde si ascutit. Chiar am luat o coaja in mana. Nu foarte tepoasa. Am inceput sa ma gandesc de ce au castanele tepi. Si la oamenii teposi pe care-i cunosc. Si la faptul ca uneori s-ar puta sa fiu tepoasa chiar eu. Tepi ca de altfel intregul invelis au rolul de a proteja castana. Si la vremea potrivita, atunci cand castana este coapta, invelisul se desprinde usor.
Exista oameni cu tepi asemenea unor castane. Oameni care nu zambesc, care nu spun nimnic, care nu ofera nimic, tocmai pentru a se apara. Si parca gandindu-ma la castane, mi-este mai usor sa ii inteleg. Doar un pic mai usor. Ce imi place insa cel mai mult este ca la vremea potrivita, cand castanele se coc, invelisul (cu tot cu tepi) se desprinde usor.
M-am gandit ca uneori mi-as dori sa am si eu tepii mei. Ca sa nu ma mai atinga cuvinte care vin sau nu, gesturi, atitudini. Ca sa nu mai ajunga asteptari neimplinite pana la coaja mea maronie, stralucitoare. Si apoi...la vremea potrivita...as putea lasa tepii sa cada.

Stralucire de piatra

Imi place sa colectionez pietre. De cand tot merg prin tabere, mama s-a obisnuit sa ii vin acasa cu ceva pietricele, mai mici sau mai mari pe care le tot asez pe rafturile bibliotecii. Unele sunt tot adunate in cutii si asteapta ziua in care sa le ia locul celor de pe raft.
Vara asta in una dintre tabere, mi-a atras atentia un lucru pe care poate ca l-am vazut de multe ori dar nu l-am luat in seama. Pietrele de rau (daca tot stai si umpli sticle si speli vase ai vreme sa le observi) au o stralucire si un farmec aparte, cat timp stau in apa. Cand le iau de acolo si le pun in cutiutele mele..dupa un timp devin pietre obisnuite. Nu mai imi atrag atentia cu nimic. Nu mai stralucesc asa cum le vedeam eu acolo in apa.
Asteptand sa trecem un rau, si uitandu-ma la ele mai bine, mi-am dat seama ca...uneori la fel se intampla si cu noi. Exista anumite locuri / medii in care avem o stralucire aparte. In care soarele si apa ne priesc si ne pun in valoare. In momentul in care suntem luati de acolo.... devenim una dintre pietrele care se pierd in cutia cu suveniruri din sifonier.
Care este locul in care te simti ca....piatra in apa?

De miercuri

Uneori imi dau seama ca petrec prea mult timp intre pereti. Peretii de la birou, peretii camerei meiel. Si fara sa-mi dau seama, multe lucruri faine trec pe langa mine, fara sa le bag de seama. Uneori imi dau seama ca nu trebuie sa plec neaparat undeva foarte departe pentru a invata lectii din natura. Uneori e suficient sa imi iau timp sa trec printr-un parc sau sa dau o tura de bicicleta cu ochii mari dupa copaci. Uneori imi dau seama ca stiu foarte putin despre lumea din jurul meu, despre flori, copaci, fluturi si pasari si ca ar trebui sa stiu mai mult. Si cu cat voi stii mai mult, cu atat voi invata mai multe lucruri faine despre lumea din jurul meu. Asa ca...mi-am propus ca, o data pe saptamana sa invat o lectie din natura. Sau poate sa imi aduc aminte de una peste care s-a pus praful. Si ca nu se mai puna praful si a doua oara, am zis sa le scriu. Si astea vor fi lectile de miercuri.
Intr-o sambata dimineata in tabara PDF mi-am luat o ora de liniste in care sa citesc, sa ma rog si sa ma bucur ceva mai mult de natura din jurul meu. Si de niste fluturi pe care nu ii zarisem decat in treacat toata saptamana.
La un moment dat, erau vreo doi in jurul meu...care mi-au tot dat tarcoale ceva vreme. 2 fluturi noi de pus pe lista. Unul alb cu puncte negreu si unul mult mai colorat plus niste ochi vizibili pe el. Am stat mai mult sa-l admir pe cel din urma, pentru ca a stat mai mult sa se lase admirat. Celalalt tot zbura din floare in floare desi tare mult as fi vrut sa stau sa-l vad si pe el. Mai ales ca si el era nou pe lista mea. Nu l-am fotografiat de teama ca nu cumva sa zboare. Dar tot stand si admirandu-l mi-am adus aminte de un lucru pe care l-am invatat anul trecut intr-o tabara la Moeciu (se pare ca pana acum toate lectile mele cu fluturi sunt de pe la Moeciu).
Privindu-l cu atentie mi-am adus aminte ca...Dumnezeul care s-a ingrijit cu atat de multa grija de cele peste 170.000 de specii de fluturi si molii existente si le-a creat pe fiecare intr-un mod atat de uimitor cu siguranta ca poate da dovada de la fel de multa creativitate, grija si frumusete fata de mine....despre care imi place sa cred ca sunt mai valoroasa decat un fluture.
Poate privind mai mult la fluturi, voi invata sa am mai multa incredere in El.
P.s. Fluturele este surprins de Miky in Kongola (Namibia) intr-una dintre iesirile noastre dupa pasari si elefanti