Dincolo de usa

Exista momente pe care ai vrea sa le aduni in tine si sa nu le mai dai drumul. Sa le tii in causul palmelor asa cum tii zapada pana se topeste si parca ai vrea sa pastrezi apa zapada intr-o sticla bine inchisa pe un raft din biblioteca.

Dor de duca

Mi se face uneori, probabil ca mai ales in zilele nedefinite de toamna, un dor bine definit de duca. La un capat al pamantului unde zilele nu seamna atat de mult una cu cealalta, trase parca la un xerox fara tus color si ceva cam vechi. Un capat unde oamenii nu se trezesc deodata tacand de parca nu ar fi vorbit niciodata. Si privind fara sa zambeasca, opac si transparent totodata. Un capat unde autobuzele nu pornesc doar ca sa opreasca doi metri mai incolo in timp ce exersezi toate masurile de pantofi pe ai tai proaspat cremuiti. Si parca ai vrea sa fi mers pe bicicleta. Un capat....sau mai degraba un dor de sa se duca toate...si sa fie cerul albastru, albastru si frunzele colorate, colorate si timp destul cat sa nu iti mai fie dor.

dor

Mi se face uneori dor să iubesc. Să iubesc aşa cum iubesc zilele de vară în care nu fac nimic altceva decât să îmi las faţa mângâiată de soare. Aşa cum iubesc plimbările toamna prin pădurea plină de culoare, când îmi umplu mâinile de frunze ca pentru a imprima culorile în mine. Şi o dată cu ele toată bucuria şi farmecul lor. Aşa cum iubesc copiii care bâjbâie la primi lor paşi, râzând în acelaşi timp cu toată bucuria care poate încăpea în inima şi gura lor.
La fel cum îmi place să îmi feresc picioarele de valul care aleargă să mă prindă. Mereu tot mai aproape. De parcă am juca leapşa.
Mi-e dor de inima în care inima mea să îşi găsească ecoul. Mi-e dor de zâmbetul la care zâmbetul meu să răspundă sfios, cuminte, surprins. Mi-e dor de privirea care se aşterne uşor de undeva de la margine de lume şi aşteaptă să i se dea un răspuns. Mi-e dor de luminile din ea şi de ochii tăi ce se joacă de-a faţa cu ai mei. Cine pe cine va zări primul. Am avantajul de a mă putea ascunde în spatele genelor mele. Şi uneori pot să te mai zăresc printre ele. Dar ceva bate şi dincolo de asta. De undeva din gândul meu o privire îi zăreşte. E rândul meu să mă pun.
Mi-e dor de cuvintele care se întâlnesc la mijlocul tăcerii dintre noi. Şi se aşează cu capul în mâini şi stau de vorbă. Despre ce visez eu, despre ce aştepţi tu, despre gutuile pufoase din livada de peste drum, despre frunza care tocmai s-a aşezat pe pantoful tău stâng, despre firul de lalea care se odihneşte în palma mea, despre melcul care tocmai a trecut printre noi. Şi când obosesc tac. Şi îşi pun capul unul pe umărul celuilalt, ascultând celelalte cuvinte.