21 august

Dupa o noapte de zbor, am ajuns la Johanesburg. A fost un zbor lung cu un somn un pic dificil pentru ca nu gaseam maneta magica pentru a intinde scaunul, cu o mancare cu un gust mai mult picant, cu Bach si Carele de foc. M-as fi uitat si pe geam dupa stele dar colegul meu a tras oblonul si nu s-a mai vazut nimic. Si ma mai trezeam uneori sa ma dezmortesc si mi se parea ca nu a trecut timpul deloc si nu mai ajungem. La un moment dat cred ca a fost o furtuna ceva ca ne-au pus sa ne punem iar centurile. Si am adormit la loc. Dar ceva ceva tot am vazut. Zapada sa fi fost si lanuri de...cereale. Atat de frumos si dragut aranjate. Si orase luminate si in altele bezna. Acolo o fi inima Africii.
Dupa inca o intarziere, alte vederi si ceva asteptare intrerupta taman cand se pornise iar un joc de UNO, iata-ne acum in alt avion. Ultimul de data asta. Spre Windoek,capitala Namibiei. Abia astept sa pun piciorul pe adevarat pamant african, sa vad oameni, copii, case, pasari, animale si tot ce poate fi vazut.
Aeroportul din Johanesburg este unul putin diferit. Tot mare si spatios dar vorba lui Catalin, aici nu isi mai cere nimeni scuze daca intarzie avionul. Si nici nu prea te anunta. Totul e mult mai lejer. Oamenii insa sunt la fel de zambitori. Si in avion acelasi suc bun de portocale si o mancare nu chiar la fel de picanta. Doar cu putina paine. Cand te gandesti ca de fapt si chifla pe care ti-o dau e pentru unt nu pentru altceva.
Acum, dupa un timp placut de studiu - nu am mai studiat niciodata in avion - astept sa se auda click-ul care sa ne spuna ca am ajuns aproape, ca ne pregatim de aterizare, ca vremea e intr-un fel si tot asa.

Asemanari

O buna parte din week-end-ul asta am avut impresia (placuta se intelege) ca ma aflu in Africa. Iata doar cateva motive pentru care Oinacu e asa...un fel de Africa.
1. Apusul de soare m-a convins cel mai tare. Un soare mare, rotund, rosu, indreptandu-se incet spre locul de culcare (cred uneori ca pe timp de noapte soarele doarme intr-un pat rotund, portocaliu si cu patura bine trasa peste ochi. Asa se explica absenta lui in diminetile innorate). Si dincolo de soare, era campul intins, fara copac, fara verdeata, lasand sa se vada in toata rotunjimea ei, linia orizontului. Daca as fi vazut cateva dintre colibele negrijlor, as fi putut spune sigur ca sunt in microbuzul centrului care ma duce la Kongola.
2. Lipsa de reactie a oamenilor la o prima vedere. Cand ma intalneam dimineata cu gheparzii mei pentru timpul nostru de grupa, mi se intampla sa ii intreb ceva si sa ma lovesc de un zid de tacere. Si mai explicam o data, si tot nimic. Pana cand intr-un final, sopteau un yes. Si le spuneam hai sa cantam....ca stiam ca asta le place, si asa treceam peste momentul mai putin prielnic. Cam la fel m-am simtit si dimineata la program cand a trebuit sa prezint concursul. Lipsa aparenta de reactie a oamenilor a fost cu adevarat o provocare. Stateam in fata lor. Ma straduiam sa raman zambitoare si sa ii provoc intr-un fel sa raspunda. Si nu am reusit. Oamenii care nu reactioneaza si nu lasa sa se vada ce simt cred ca vor avea mereu ceva din Africa.
3. Bucuria pe care am avut-o stand in mijlocul copiilor, direct pe parchet si spunandu-le o poveste. M-am simtit atat de bine fiind acolo impreuna cu ei,
privindu-i in ochii lor mari si incercand sa ii introduc in lumea din povestirea mea. A lui Iosua si a cetatii Ierihonului. Cred ca a fost unul dintre cele mai frumoase momente din toata ziua. Si undeva pe deasupra lor plutea un zambet. Al meu, al copiilor, al celor din sala care poate ar fi dorit si ei sa fie copii, al...Asa era cand faceam string-art in nisipul din Kongola.

Astea ar fi 3 elemente importante.
Postarea poate fi insa intr-o continua completare.

20 august

Aeroportul din Londra e mare si luminos. Si cu o gresie nu prea rece. Sau nu suficient de rece pentru picioarele mele. La unul dintre punctele de verificare ne-au pus sa ne descaltam ceea ce a fost foarte amuzant. Ca si poza facuta de Beni cu noi desculte.
Zborul spre Londra a fost unul linistit. Exceptand galagia si veselia noastra. Andreea cu bucuria ei caracteristica dadea tonul. Apoi mai eram si noi pe langa ea pentru a-i tine isonul. Nu stiu cum s-au simtit oamenii de langa noi, dar noi sigur ne-am simtit bine. Suntem cu totii atat de entuziasmati si plini de voie buna. Niciodata nu am crezut ca poate fi atat de fain sa zbori cu oameni pe care ii cunosti. Si am admirat norii. Si ne-am straduit sa vedem Marea Nordului dincolo de ei. Si oamenii zambitori de la British Airways. Si mancarea cu gust ciudat. Si toate intrebarile la care ne straduiam sa aflam raspunsuri. De ce trebuie sa inchizi telefonul, de ce aia si de ce cealalta. A fost interesant.
Acum stau pe un scaun in Heatrow si scriu. Aeroport mare, aerisit, luminos. Oameni linistiti, intinsi pe scaune pentru a mai prinde un pui de somn, desculti, preocupati de cartea, ziarul, revista din mana lor. Unii mai striga dupa copii. Avioane care decoleaza la fiecare 30 de secunde. Incep sa inteleg ce simtea Micul Print atunci cand isi muta doar un pic scaunul pentru a vedea un alt apus de soare. In Londra ploua. De fapt, la ce altceva ne-am fi putut astepta. Si inca mai imi staruie pe varful limbii gustul picant al sandwich-ului cu naut luat de undeva de pe aici. Asta dupa un tur dupa carti postale. Din acest punct de vedere as putea spune ca sunt destul de ciudati oamenii de aici. Pretul este trecut doar in moneda lor, care are o multime de subunitati, astfel incat atunci cand primesti restul, parca ai mana plina de marunt. Dar nu prea stii cat valoreaza toti banutii la un loc. Parca la fel e si in viata uneori. Ti se pare ca primesti o multime de lucruri, cand de fapt e doar ceva maruntis. Sper totusi sa ma prind pana la urma, si sa mai am de o carte postala la intoarcere.
Dar pana atunci mai e. Oricum am deja 2 carti postale, un servetel si un mini-ghid. Parca as fi un copil ce incepe sa deschida ochii spre lume si vrea sa prinda totul dintr-o privire. Ca tot ne intreba cel de la Otopeni care ne-a preluat bagajele daca suntem minori.
De acum astept avionul spre Johanesburg. A doua escala. Si mai e ceva. Asteptam tacuti sa se afiseze poarte de imbarcare. G5.

Exercitiu de....credinta

Matematica nu a fost niciodata materia mea preferata la scoala. Mereu m-am impiedicat de calcule, si mai ales de desene si de sinus-uri. Mi se parea mereu complicat sa aplic teorii si mai ales sa inteleg cum stateau treburile cu teoria reducerii la absurd. Cand dadeam de vreo problema complicata, venea mereu formula magica. Trebuie sa aplicam teoria aceasta. DAr dupa formula ma blocam. Nu stiam niciodata ce trebuie spus mai departe. Una dintre cele mai dragute amintiri legate de ora de matematica, este faptul ca teza era mereu in preajma unei sarbatori. Si de dragul sarbatorii, profesoara ne mai dadea un punct in plus. Asa mai cresteau si notele mele la mate. Dar nu despre exercitile si notele mele la mate as vrea sa scriu ci despre un alt tip de exercitiu.
Dumnezeu ne cheama in fiecare zi, si nu doar uneori cred sa facem exercitii de credinta. Uneori au fost lucruri banale. Sa cred ca pot sa fac un lucru, pe care aveam deja jumatate de inima convinsa ca oricum se va face. Cum ar fi sa iau un examen pentru care invatasem destul de mult. Alteori a fost sa cred ca o sa fie soare, ca o sa vina autobuzul la timp, ca o sa gasesc un drum, ca o sa fie cuminti copii in tabara, ca o sa fie linistita mama cand ajung eu acasa, ca vin bonurile de masa la vreme si sigur lista ar putea continua. Uneori sunt lucruri pe care le astepti sa se intample, si chiar daca nu s-ar intampla insa, sa zicem ca nu ti-ar fi chiar atat de greu sa treci peste. Se intampla....credinta ta mai creste un pic. Nu se intampla...ramane constanta. Sau asa se pare la prima vedere.
Cand a venit vorba de Africa Dumnezeu mi-a pus in cale insa o problema deja....nu stiu daca mai pot sa ii spun exercitiu.....destul de complicata. Singura cunoscuta de acolo era pretul avionului. O cunoscuta destul de variabila si ea. Pana cand s-a stabilizat. Si mi-am dat seama ca este un exercitiu destul de complicat si dificl. Al carui rezultat de aceasta data va avea un impact mult mai puternic pentru mine.
La inceput mi-am gasit o metoda destul de complicata sau poate destul de sus pentru mine pentru rezolvarea ei. Poate ca mai trebuie sa cresc pentru a ajunge acolo. Mi-am adus aminte de exemplele a doi oameni deosebiti- acum chiar nu imi vine in minte numele niciuna dintre ei - care nu au adus niciodaa problema lor decat inaintea lui Dumnezeu. Si El a gasit mereu solutia potrivita. Desi ei au tacut chitic tot timpul. Mi-am zis ca asta ar fi ceva sigur tare pentru mine.....Dar cred ca totusi pentru a ajunge la acest stadiu ai nevoie de ceva exercitiu care mie imi lipseste. Momentan.
Apoi, de fapt nu mai stiu exact care ar fi ordinea,m-am gandit cum ar fi daca fiecare dintre prietenii mei mi-ar da 10 euro. Nu e un capat de tara. Sau asa mi s-a parut mie. Si 100 de prieteni, cunoscuti, amici, rude, tot ce se poate as gasi. Dar cum curajul nu e punctul meu forte, nu am cerut. Daca citesti insa, si iti trece vreo idee naztrujnica prin cap stii unde ma gasesti.
Acum....nu mai stiu. Ma vad inchisa in fata unui exercitiu a carui rezolvare nu o gasesc. Sau poate o intra in categoria acelor solutii simple. Mult prea simple pentru a te mai gandi la ele.
Cred insa, cu credinta slaba uneori a celui care nu mai are altceva de facut, si astept. Astept de undeva solutia pentru.....exercitiul meu de....credinta. De unde o sa apara....nu stiu momentan. Dar si cand o aparea.....sper sa scriu un blog si mai lung. Cu rezultat cu plus.

Vis african

Candva de mult, nu mai stiu cand, s-a nascut in mine, visul de a merge in Africa. Sa fii fost din cauza imaginilor cu copiii slabi care au nevoie de hrana sau macar de un zambet? Sa fii fost din cauza documentarelor si cartilor cu animale? Apoi, dupa un timp, visul meu african a inceput sa capete un contur. Copiii bolnavi de SIDA. Mi-as dori ca intr-o buna zi sa am suficient timp, libertate si curaj sa pot merge pentru o perioada mai lunga intr-o astfel de tara. Suficient de lunga cat sa pot aduce zambetul pe chipul unui astfel de copil, sa il fac sa rada chiar si dincolo de asta sa il ajut sa descopere minunea unei zile cand nu va mai fi durere, suferinta sau sfarsit. Cand lucrurile bune nu se vor incheia niciodata.
Saptamana viitoare se pare ca voi pleca in Africa. Pentru 2 saptamani de vis african. Nu va fi nici Lesotho, nici copiii bolnavi de SIDA de acolo. Doar de data asta, sper. Vor fi copilasii din Kongola (Namibia) si dorinta de a aduce dincolo de joaca, zambet,un lucru pe care sa il pui in mainile lor, si o fereastra spre ceva mai bun, dincolo de praful desertului, frigul noptilor de iarna, malaria adormita acum de racoare si hrana care nu e niciodata de ajuns. O fereastra spre o vacanta care s-ar putea sa nu mai aiba sfarsit. O fereastra a unei Scoli Biblice de Vacanta.
Pentru a prinde contur deplin, frantura mea de vis african, mai are nevoie de ceva nuante mai puternice. Sau mai bine zis drumului pana acolo i-ar prinde tare bine niste contururi mai bine trasate. Ce zici? Dai o mana de ajutor? Orice linie cat de mica poate fi de folos.