20 august

Aeroportul din Londra e mare si luminos. Si cu o gresie nu prea rece. Sau nu suficient de rece pentru picioarele mele. La unul dintre punctele de verificare ne-au pus sa ne descaltam ceea ce a fost foarte amuzant. Ca si poza facuta de Beni cu noi desculte.
Zborul spre Londra a fost unul linistit. Exceptand galagia si veselia noastra. Andreea cu bucuria ei caracteristica dadea tonul. Apoi mai eram si noi pe langa ea pentru a-i tine isonul. Nu stiu cum s-au simtit oamenii de langa noi, dar noi sigur ne-am simtit bine. Suntem cu totii atat de entuziasmati si plini de voie buna. Niciodata nu am crezut ca poate fi atat de fain sa zbori cu oameni pe care ii cunosti. Si am admirat norii. Si ne-am straduit sa vedem Marea Nordului dincolo de ei. Si oamenii zambitori de la British Airways. Si mancarea cu gust ciudat. Si toate intrebarile la care ne straduiam sa aflam raspunsuri. De ce trebuie sa inchizi telefonul, de ce aia si de ce cealalta. A fost interesant.
Acum stau pe un scaun in Heatrow si scriu. Aeroport mare, aerisit, luminos. Oameni linistiti, intinsi pe scaune pentru a mai prinde un pui de somn, desculti, preocupati de cartea, ziarul, revista din mana lor. Unii mai striga dupa copii. Avioane care decoleaza la fiecare 30 de secunde. Incep sa inteleg ce simtea Micul Print atunci cand isi muta doar un pic scaunul pentru a vedea un alt apus de soare. In Londra ploua. De fapt, la ce altceva ne-am fi putut astepta. Si inca mai imi staruie pe varful limbii gustul picant al sandwich-ului cu naut luat de undeva de pe aici. Asta dupa un tur dupa carti postale. Din acest punct de vedere as putea spune ca sunt destul de ciudati oamenii de aici. Pretul este trecut doar in moneda lor, care are o multime de subunitati, astfel incat atunci cand primesti restul, parca ai mana plina de marunt. Dar nu prea stii cat valoreaza toti banutii la un loc. Parca la fel e si in viata uneori. Ti se pare ca primesti o multime de lucruri, cand de fapt e doar ceva maruntis. Sper totusi sa ma prind pana la urma, si sa mai am de o carte postala la intoarcere.
Dar pana atunci mai e. Oricum am deja 2 carti postale, un servetel si un mini-ghid. Parca as fi un copil ce incepe sa deschida ochii spre lume si vrea sa prinda totul dintr-o privire. Ca tot ne intreba cel de la Otopeni care ne-a preluat bagajele daca suntem minori.
De acum astept avionul spre Johanesburg. A doua escala. Si mai e ceva. Asteptam tacuti sa se afiseze poarte de imbarcare. G5.