Dor de...vacanta

Nu mai stiu cand a inceput sa imi placa marea. Poate cand am jucat prima data calcatea desculta, cu picioarele prea bine fixate pe nisip, intr-o primavara demult. Poate cand am descoperit-o in toata splendoarea ei intr-o vara la Vadu, cand parca nu ma mai saturam de privit, urmarit linia orizontului si balacit. Poate ascultand povestile tale.
Azi mi s-a facut dor de sentimentul pe care ti-l poate da o plaja intinsa, tacuta, pustie, in care cuvintele mi se amesteca in valuri si nu mai e nevoie sa spun nimic. Mi s-a facut dor sa stau si sa privesc fara sa rostesc. Ca si cum as astepta ca vorbele ei nerostite sa umple locul cuvintelor pe care le-am inghitit.
Azi mi s-a facut dor sa stau intinsa la soare si sa citesc, lasand vantul si nisipul sa se joace printre degetele de la picioare. Sa citesc si atat. Fara sa astept nimic. Sau poate doar sa mananc un porumb fiert din cand in cand.
Azi mi s-a facut dor.
Dor de vacanta.

Omul pe care il astept

"Omul pe care îl aștept îmi va aduce bucurii simple. Îmi va spune că am vocea ca o pâine, ca lucrul care i-ar plăcea cel mai mult ar fi să cumpere cu mine ceva în rate (un frigider sau chiar un lucru mai mic, un aspirator dacă se poate), sau mi-ar spune că ii place să meargă cu tramvaiul și să mănânce covrigi; sau, cu faţa toată o întrebare, strâmbându-și picioarele în fel şi chip: "Ştii cu ce semăn acum? Cu o literă..."
În sfârşit, acest om mi-ar spune că dacă m-ar pierde s-ar îmbolnăvi de o boală care nu are nume. I-ar eu m-aş gândi că ştiu de ce trăiesc, pentru că altfel ce s-ar face fără mine?
Omul pe care-l aştept există undeva." (Gabriel Liiceanu)

Farfuria cu mucenici

Pentru mine, mucenicii pe care ii face mama in fiecare an au gust de copilarie si de primavara. Imi mai aduc aminte si acum de diminetile in care ma trezeam cu noaptea in cap (dar tot dupa mama...evident) si intram pas pas in bucatarie, cu ochii lipiti de somn, sperand ca prin minune mucenici sunt deja fierti si o sa pot sa imi umplu o farfurie cu varf si indesat peste care o sa presar apoi nuca si scortisoara si o sa mananc pe saturate. De cele mai multe ori nu erau cu totul fierti si trebuia sa imi fac de lucru, sa fac ghiozdanul, sa mai fac una alta..sperand ca totusi vor fi gata inainte sa plec la scoala si o sa apuc sa mananc o portie. La scoala subiectele erau normal..tot mucenicesti. Daca ai mancat, cate porti, ce le-ai pus in plus (sunt curioasa daca azi mai au copiii la scoala discutii atat de....interesante)? Imi aduc aminte de o colega chiar care a venit o data cu borcanul de mucenici la scoala, sperand sa ii manance in pauza mare. Si cum era si normal...2-3 zile mancam doar mucenici dimineata la pranz si seara...pentru ca mama draguta ceda insistentelor noastre (cu tata in frunte) si mai facea un rand chiar daca trecuse sarbatoarea. Asa...de dragul nostru. Mucenici insa in alta luna a anului nu am reusit sa o convingem sa faca niciodata.
Astazi, nu m-am mai trezit dimineata sa mananc mucenici. Nici nu imi amintesc sa fii fost pusi la fiert de cu zori, ca pe vremuri. Dar seara, cand mi-am pus portia mult asteptata, mi-am adus aminte de copilarie si de vremuri de demult...cand nu aveai alte intrebari decat: Or mai avea mult de fiert?

Dor de duca

Mi se face uneori, probabil ca mai ales in zilele nedefinite de toamna, un dor bine definit de duca. La un capat al pamantului unde zilele nu seamna atat de mult una cu cealalta, trase parca la un xerox fara tus color si ceva cam vechi. Un capat unde oamenii nu se trezesc deodata tacand de parca nu ar fi vorbit niciodata. Si privind fara sa zambeasca, opac si transparent totodata. Un capat unde autobuzele nu pornesc doar ca sa opreasca doi metri mai incolo in timp ce exersezi toate masurile de pantofi pe ai tai proaspat cremuiti. Si parca ai vrea sa fi mers pe bicicleta. Un capat....sau mai degraba un dor de sa se duca toate...si sa fie cerul albastru, albastru si frunzele colorate, colorate si timp destul cat sa nu iti mai fie dor.

Confuzie

Uneori cred ca pot fi o persoana tare dificila. Sau poate doar confuza. Confuza cu privire la ceea ce doresc, visez, astept. Poate ca uneori astept prea mult. Astept intrebari inainte de a raspunde, astept zambete inainte de a zambi, astept cuvinte inainte de a le forma pe ale mele. Poate din dorinta de a nu ma trezi cu mainile intinse goale. Sau poate ca mai am undeva in minte, inca vie, amintirea unor maini goale de demult....Cum spuneam, uneori pot fi dificila si confuza.
Confuza intre a ramane sau a pleca. A intreba sau a renunta. A ridica privirea sau a-mi cauta ceva de lucru cu modelul mochetei. A astepta sau nu. Sau pana cand. Sau de ce. Sau ce? Sau pe cine? Sau....A te simti ranit sau a lua lucrul ca atare. Uneori mai uit ca nu ar trebui sa ma las ranita. Si a continua sa zambesti. Mi-as dori totusi confuzia cu privire la zambet sa nu o am niciodata.
Confuza intre lucruri de demult de care uneori mi-e tare dor si lucruri de azi pe care le-as dori uneori construite dupa tiparul de ieri desi imi dau seama ca daca nu s-au terminat bine atunci nu ar avea cum sa se termine bine acum.
Cum spuneam...uneori pot fi tare confuza si dificila.

dor

Mi se face uneori dor să iubesc. Să iubesc aşa cum iubesc zilele de vară în care nu fac nimic altceva decât să îmi las faţa mângâiată de soare. Aşa cum iubesc plimbările toamna prin pădurea plină de culoare, când îmi umplu mâinile de frunze ca pentru a imprima culorile în mine. Şi o dată cu ele toată bucuria şi farmecul lor. Aşa cum iubesc copiii care bâjbâie la primi lor paşi, râzând în acelaşi timp cu toată bucuria care poate încăpea în inima şi gura lor.
La fel cum îmi place să îmi feresc picioarele de valul care aleargă să mă prindă. Mereu tot mai aproape. De parcă am juca leapşa.
Mi-e dor de inima în care inima mea să îşi găsească ecoul. Mi-e dor de zâmbetul la care zâmbetul meu să răspundă sfios, cuminte, surprins. Mi-e dor de privirea care se aşterne uşor de undeva de la margine de lume şi aşteaptă să i se dea un răspuns. Mi-e dor de luminile din ea şi de ochii tăi ce se joacă de-a faţa cu ai mei. Cine pe cine va zări primul. Am avantajul de a mă putea ascunde în spatele genelor mele. Şi uneori pot să te mai zăresc printre ele. Dar ceva bate şi dincolo de asta. De undeva din gândul meu o privire îi zăreşte. E rândul meu să mă pun.
Mi-e dor de cuvintele care se întâlnesc la mijlocul tăcerii dintre noi. Şi se aşează cu capul în mâini şi stau de vorbă. Despre ce visez eu, despre ce aştepţi tu, despre gutuile pufoase din livada de peste drum, despre frunza care tocmai s-a aşezat pe pantoful tău stâng, despre firul de lalea care se odihneşte în palma mea, despre melcul care tocmai a trecut printre noi. Şi când obosesc tac. Şi îşi pun capul unul pe umărul celuilalt, ascultând celelalte cuvinte.