2016 in 5 lectii si putin

2016 a fost un an lung si plin. Plin de premiere ca: primii 10 km alergati, prima participare la un maraton,  primele ocazii singura pe munte, prima data cand iti cauti mobila pentru casa ta. Unul dintre aceia care aveai senzatia ca nu se mai termina.

Fara frica

Eram la mijlocul traseului de corzi, intre doi butuci lungi de lemn care se tot miscau intr-una, cand am simtit ca nu pot merge mai departe. Imi era frica, desi teoretic stiam ca nu am cum sa caud de acolo. In cel mai rau caz, puteam ramane suspendata in ham. Imi era frica de corpul meu care nu isi gasea echilibrul si se apleca cand intr-o parte, cand in alta. Imi era frica de picioarele mele care nu reauseau sa isi gaseasca un punct stabil pe lemnul putin cam lunecos din cauza zapezii si a frigului astfel incat sa mearga mai departe.

Explorator la majorat

Exista lucruri fara de care nu mi-as putea imagina viata. Sau fara de care stiu cu siguranta ca ar fi aratat diferit. Si nu la fel de colorata. La fel cum nu stiu cum ar arata curcubeul fara galben, zilele de vara insorite fara campurile de floarea soarelui sau minele din America de Sud fara smaraldele care stralucesc in soare.

In urma cu 18 ani intram sfioasa pentru prima data intr-o sala unde se desfasura o intalnire de exploratori. Si ieseam cu un desen de bun venit (Multumesc, Robert),primele noduri invatate, un cantec nou, si mai ales cu gandul la urmatoarea. Si langa ea au continuat sa se adauge urmatoare intalniri, tabere, conventii, festivaluri. Plus oameni frumosi, prieteni de-o viata (Oana, te regasesti?), exploratori de neuitat si lectii cu miez care mi-au umplut viata si inima.

Zile de Camporee

Sunt evenimente de care te apropii uneori cu teama. Teama ca ai uitat documentele cele mai importante pe biroul de la lucru, teama ca norii iti vor da de furcă în fiecare zi, teama ca s-ar putea ca lucrurile sa nu iti iasa asa bine si asezat cum erau pe hartie, teama ca inima ta s-ar putea sa nu fie chiar atat de supusa.
Duminica seara am plecat cu limba de un cot spre gara (ca de obicei) incercand sa imi fac in minte lista cu lucruri pe care ar fi trebuit sa le iau si cautand solutii pentru ca in vreun fel sau altul ele sa ajunga la mine. Si normal ca doar dupa ce ai urcat in tren si el a pornit iti aduci aminte ce ai uitat.
Dar razi din toata inima pentru ca exploratorii din jurul tau iti aduc aminte ca asta face parte din tine si ca veti gasi impreuna o solutie.
Luni dimineata mi-am instalat cortul printre raze de soare cat se poate de arzatoare si mi-am adus aminte o data in plus ce buna e o supa la plic facuta la lumina lanternei sau cum arata muntii cand cerul e senin. Si ca a merge in sandale (fie ele si de munte) printr-o padure vizitata in trecut de ceva ploi nu este cea mai buna solutie. Si ca drumul cel mai bun si scurt spre tacere si somn poate fi chiar...joaca.

Marti mi-am readus aminte cum e treaba cu ploaia in tabara. Mai ales cand iti intra apa pe sub cort. Cum e sa iti instalezi un traseu de orientare printre picaturile de ploaie. Si ca unii oameni raman la fel (si asta poate fi si de bine).
Marti am descoperit ce este aceea o preducea sau o breducea si ca in echipa mea am cei mai creativi oameni care au mereu solutii inovatoare pentru orice. Si ca am o grupa de exploratori care au crescut si care stiu sa se descurce in multe situatii. Plus ca fac cel mai bun piureu la plic.
Marti a fost ziua in care am descoperit cum e sa iti incepi dimineata alergand prin padure. Si cat de bine merg toate lucrurile dupa o jumatate de ora tu cu tine, cu adidasii si cu aerul ala curat care iti umple toate alveolele.
Miercuri a fost ziua in care mi-am readus aminte cum e sa te rogi pentru ca ploaia sa stea. Sa isi oprească picatturile si sa te lase sa iti vezi de drum si de activitati. Si am redescoperit ca rugaciunile de oprire a ploii sunt cele la care primesc de fiecare data raspuns.
Miercuri a fost ziua in care mi-am readus aminte cum e sa stai drept, cat poti tu de drept, pentru ca toate miscarile de mars si parada sa iti iasa cum trebuie. Ca ploaia poate incepe si sta exact cand ai nevoie. Si ca uneori (dar doar uneori) doua ore de somn pot fi de ajuns.

Joi a fost ziua care a inceput devreme. Cat de devreme ai nevoie pentru a pune la locul lor toate posturile din traseul de orientare. A fost ziua in care am raspuns la telefon sub numele de Iosif (si cat de fain este cand exploratorii intra in jocul tau), in care am redescoperit cat de bine este sa ai o echipa pe care sa poti conta (multumesc Vlad, Matei si Liviu) si ca daca un proiect nu are foarte multi participanti nu inseamna ca nu are succes.
A fost ziua in care am invatat ca exista proiecte in fata carora si ploaia se da inapoi si exploratori care se gandesc la tine si iti fac insigne chiar daca tu nu reusesti sa ajungi la niciun atelier.
Vineri a fost Urban Life, cu alergatura multa, emotii de simteai ca nu mai au loc in inima, zambete largi stand de vorba cu Bancomatul roz sau uitandu-te la copiii care stateau la coada la activitati, exercitii de DJ, stalpi care nu vroiau sa stea la locul lor si minute care uneori iti pareau o vesnicie.
Zi in care am redescoperit cat de bine e sa ai exploratori care iti tin loc langa ei la masa, care se mobilizeaza si merg la activitati, care au grija unii de altii cand loveste insolatia.
Vineri am redescoperit ca uneori sau de multe ori sunt om. De multe ori obosesc, am limite (pe care nu le accept mereu), cad insa ce fain e sa stii ca sunt acolo oameni care te ajuta sa mergi mai departe. Si mesaje dintr-o alta tabara din alt colt de lume.
Sambata a fost sambata. Si soare. Si ploaie (tipar de Camporee Nationala). Si concurs cu Floarea-Soarelui castigatoare. Si sedinta foto traditionala. Si zambete multe, mini-catarg si evaluari la ceas de noapte. Si somn bun fara gandul ca maine iar va trebui sa te trezesti cu noaptea in cap pentru ca mai ai ceva de facut.

Duminica (cealalta duminica) a fost o zi de strans bagaje fara sfarsit, o zi cu partide nesfarsite de Ligretto si sentimentul ciudat ca ii vezi pe toti cum pleaca acasa si tu ramai pentru ca trenul tau pleaca ultimul. O zi cu cantat imnul explo in gara din Vatra Dornei pentru a inchide oficial Camporeea si cu oameni pe care ti-ar fi placut sa ii descoperi mai demult.
O zi si cu ploaie, si cu soare si cu lucruri care culmea nu mai vor sa stea in bagaj cum au stat la dus. O zi in care nu stiu cum dar am ajuns acasa doar cu o sandala prinsa de rucsac in loc de doua. Dar cu o saptamana completa de tabara. Si fara niciun plic de supa instant in plus.

Viata ca un glob de sticla

Cand eram mica si venea in sfarsit seara impodobirii bradului, cea mai mare grija trebuia sa o ai cu globurile de sticla. Globurile acelea atat de frumos pictate, care aveau un colorit ciudat daca te uitai la bec prin ele, globuri care spuneau povesti pentru ca faceau de multa vreme parte din cutia cu amintiri a familiei.

Ploaia

In vinerea aceea trebuie să fii plouat mult. Cât să acopere toate lacrimile de pe fețele celor ce asistau neputincioși la răstignirea Lui.

Vine o zi ...

De multe ori mi-am dorit să fiu mare. Suficient de mare cât să arăt că pot face o mulțime de lucruri. Să merg singură la școală, să îmi fac singură tema la mate, să călătoresc singură, să zbor singură cu avionul, să construiesc un foc de tabără, să fac un traseu de orientare, să ajung la o destinație necunoscută având în mână doar o hartă.

Climbing lessons

I don’t remember when I started to like climbing and rocks. Maybe I started to like rocks when I started to love mountains and climbing maybe a long, long time ago at the meetings of The geography club.

Cuvantul anului 2014: Perseverenta

Imi place sa imi petrec uneori dupa-amiezele citind blog-uri. Astfel am ocazia sa descopar nu doar noi destinatii de calatorie sau sfaturi referitoare la organizarea timpului si punerea cartilor in dulap, dar si provocari noi, lectii de viata, perspective diferite și chiar sfaturi pentru depasirea momentelor mai putin placute ale vietii.

Anul cutie

Fiecare an din viata noastra seamana cu o cutie. O cutie frumos ambalata sau o cutie roasa pe la colturi in care tii o pereche de pantofi pe care nu ai mai purtat-o demult.

O minune de Craciun

Fiecare dintre noi avem nevoie sa credem in minuni. Minuni mai mari sau mai mici. Minuni care uneori se concretizeaza sub ochii nostri. Alteori nu.

Un cadou dulce-amar

Traim adeseori cu gandul ca oamenii de langa noi sunt nemuritori. Nu e necesar sa vorbim prea mult cu ei astazi, pentru ca si maine ii vom gasi tot acolo. Nu e neaparata nevoie sa le bagam astazi capul pe usa biroului, pentru ca astazi ne-am propus sa lucram la un proiect urgent. Oricum, ii vom gasi acolo si maine.

A fi sau a nu fi voluntar...Sau mai bine a fi !

A fi voluntar mi se pare un act de curaj. Curajul de a renunta la cateva ore din timpul tau, la resursele tale, la ziua ta de maine (daca iti propui sa fii voluntar 24 h din 24 h pentru o luna sa zicem), la zona ta de confort si sa faci ceva pentru altii fara a te astepta sa primesti ceva in schimb.

Cuvinte

Exista cuvinte care striga in noi. Striga puternic prin gura bine ferecata si zambitoare. Exista cuvinte care se plimba prin noi. Cu pasi mari, largi, facand inconjorul inimii de la un capat la altul. Exista cuvinte date cu magnet care isi cauta busola. Sau cuvinte rosii care isi cauta linia directoare pe care sa o urmeze.
 Exista cuvinte care locuiesc in noi. Și in fiecare zi se cuibaresc tot mai bine. Au chiar o gradina cu lalele si o fereastra care da spre munti. Cuvinte care se slefuiesc si devin oglinzi in care ne privim in fiecare dimineata.
 Exista cuvinte care iau forma gandurilor noastre. Exista cuvinte. Dor.
Sursa foto: http://www.wwu.edu/soundings/winter11/hopes.shtml

Surori de....n ori

Exista mai multe categorii de surori.
Surori premiu. Surori care merg cu tine la serbarea de premiere si cand iei premiul trei si cand iei premiul I si cand absolvi facultatea.

Dincolo de usa

Exista momente pe care ai vrea sa le aduni in tine si sa nu le mai dai drumul. Sa le tii in causul palmelor asa cum tii zapada pana se topeste si parca ai vrea sa pastrezi apa zapada intr-o sticla bine inchisa pe un raft din biblioteca.

De ce o tabara nu e totusi un maraton

Nu am alergat niciodata la un maraton, dar sunt zile la capatul carora te simti ca si cum ai fi alergat. Mai ales acelea din apropierea unei tabere, cand ai ratacit lista cu toate lucrurile pe care le notasei pe ea ca ar mai trebui facute si acasa te asteapta bagajul inca nefacut. Sau cand e ora 22:00 si stai in Bragadiru cu un steag de tabara in mana, sperand ca totusi nu a trecut si ultimul maxi-taxi si gandindu-te la cate ore vei reusi sa dormi in noaptea aceea (multumesc Larisa pentru complicitate).

Cand lucrurile nu sunt asa cum te-ai astepta

Visam de mult sa merg din nou la un concert la Festivalul Enescu. De pe vremea cand il rugam pe Toti (motanul meu) sa mearga sa imi ia bilete la concert pentru ca eu nu aveam timp sa ajung sau cand ascultam concertele cu el la picioare, cototata pe masa din bucatarie si cu ochii la TV, admirand oamenii imbracati frumos si cu fete senine.

Campul de lalele

Viata mea e o serie de inceputuri.Inceputuri de cantec, de visuri, de inceput.

Omul anotimp

Exista oameni care trec prin vietile noastre asemenea unor anotimpuri. Cu inceputuri si sfarsituri mai mult sau mai putin bine determinate.