Suficient de mare cât să pot ține un seminar, să pot conduce un joc de tabără, să pot duce un grup de copii pe vârf de munte. Suficient de mare cât să mă vadă cineva și să îmi zâmbească. Zâmbetul acela care ar fi compensat toate cuvintele care nu au venit.
Săptămâna asta mi-am dat seama pentru prima dată că am obosit să fiu mare. Să am răspunsuri, să duc bagajul rucsac cu mine dintr-un loc în altul, să citesc hărți și să ajung singură la destinație, să îmi găsesc itinerarii de călătorie, să cobor din tren și să mă duc să îmi caut un autobuz, să caut soluții. Săptămâna aceasta între două trenuri pe înserate mi-aș fi dorit ca în gară să mă aștepte cineva zâmbind, să îmi ia rucsacul din spate și să îmi zică la ce stație e autobuzul.
Să deschidă harta să îmi arate unde trebuie să ajungem și apoi să pornim împreună mai departe. Săptămâna aceasta pentru prima dată statutul de om mare a avut un gust puțin amar și parcă nu mi s-a mai părut nimic atât de grozav în a știi cum să ajung într-un loc dacă îmi dai adresa și o hartă în mână, în a știi cum să le fac pe toate și în a avea toate răspunsurile.
Săptămâna aceasta mi-aș fi dorit uneori doar un umăr pe care să pun capul și să știu ca mai departe are altcineva grijă de toate lucrurile. Și pentru prima dată lumea nu mi s-a mai parut atat de mare și gata de descoperit dacă trebuie să o faci de unul singur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu