Lacrimi de dezamăgire, de durere, de vise frânte. În vinerea aceea trebuie să fii plouat mult. Cât să spele tot nisipul și sângele uscat de pe rănile Lui. Ca o formă de mângâiere.
Ca o împlinire a cuvintelor Lui care se auzeau printre ropotele de ploaie: ”Iartă-i căci nu știu ce fac”. Ce poate șterge mai bine ca ploaia?
În vinerea aceea trebuie să fii plouat mult. Și de la atâta ploaie tot era mai verde ca niciodată. Copacii, iarba și gândurile.
Ce ciudat este că uneori e nevoie de ploaie pentru a pune în evidență frumusețea și viața ascunsă între nervurile unei frunze sau ale unei inimi.
În vinerea aceea trebuie să fii plouat mult. La fel de mult peste toți. O ploaia cât toată durerea cerului, curăția inimii Lui, suferința cuielor și lacrimile care aveau să curgă vreodată. O ploaie care prevestea însă și verdele viu al învierii.
Sursa foto
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu