Cand lucrurile nu sunt asa cum te-ai astepta

Visam de mult sa merg din nou la un concert la Festivalul Enescu. De pe vremea cand il rugam pe Toti (motanul meu) sa mearga sa imi ia bilete la concert pentru ca eu nu aveam timp sa ajung sau cand ascultam concertele cu el la picioare, cototata pe masa din bucatarie si cu ochii la TV, admirand oamenii imbracati frumos si cu fete senine.

Anul acesta insa am reusit sa imi iau (fara ajutor motanesc) bilete (eu si Claudia) la concert. Ce-i drept, nu la unul din topul meu cinci (pentru ele trebuia sa ma fi dezmeticit si mai repede), dar eram pregatita pentru a fi surprinsa. Si am fost.
M-a surprinsa zbuciumul si framantarea care se poate ascunde in inima unui om. framantare pe care uneori o poate intelege doar el. Si curajul de a scrie muzica doar pentru tine si inima ta, fara teama referitoare la ce vor crede sau cum le va suna altora. Nu mi-a fost usor sa il inteleg pe Prokofiev si concertul lui numarul doi pentru vioara si orchestra.
Poate ca nici nu trebuia sa inteleg. Poate totul era doar intre el si vioara lui. Vioara al carei oftat mai ajungea din cand in cand la noi din miezul gandurilor si framantarilor lui. Nu mi-ar fi placut sa fiu in pielea lui Vadim Repin in seara aceea. A fost ca si cum ai fi incercat sa exprimi sentimentele altuia cu cuvintele tale. Si nu e usor.
 Prinsa de gandurile lui Prokofiev nu l-am gustat pe Ceaikovski. Parca nu mi-a spus nimic. Sau poate mi-a linistit sufletul alergat atat de subtil incat nu am sesizat ca a fost vorba de el. Dupa pauza a urmat insa surprinza festivalului (cea care m-a pus sa urc concertul in topul celor cinci pe care mi-as fi dorit sa le vad): Anotimpurile de Glazunov.
O piesa pentru toate simturile si anotimpurile. Desi poarta numele acesta, pe tot parcursul concertului nu mi-a fost clar unde se termina un anotimp si unde incepe altul. Fiecare fragment era asemenea unei parti dintr-o zi si pauzele (nu stiu daca intentionate sau nu) ale dirijorului iti lasau impresia ca s-a terminat o zi dintr-o vara sau dintr-o primavara si ar trebui sa inceapa o alta.
Si mereu alternau prin fata ochilor mei imagini de frunze galbene cazand, cu cele ale copiilor bucurosi ca se dau cu sania si furtuna unei toamne ca cea de afara. Si toate se roteau de parca acelasi anotimp reveneau mereu si mereu. Si parca zbuciumul lui Prokofiev de la inceput incepea sa isi gaseasca locul si limanul. Si primavara.
Anotimpurile lui Glazunov seamana cu viata. Nu stii niciodata cand incepe un anotimp si se termina un altul, nu stii cand e o zi de toamna insorita sau cand e furtuna.
Dar de fiecare data exista cate un strop de bucurie ascuns printre sunetele de tamburina care rasuna din cand in cand.