Nu am alergat niciodata la un maraton, dar sunt zile la capatul carora te simti ca si cum ai fi alergat. Mai ales acelea din apropierea unei tabere, cand ai ratacit lista cu toate lucrurile pe care le notasei pe ea ca ar mai trebui facute si acasa te asteapta bagajul inca nefacut. Sau cand e ora 22:00 si stai in Bragadiru cu un steag de tabara in mana, sperand ca totusi nu a trecut si ultimul maxi-taxi si gandindu-te la cate ore vei reusi sa dormi in noaptea aceea (multumesc Larisa pentru complicitate).
Si cand reusesti sa prinzi ultimul metrou si ajungi acasa cu bine, simti ca ai mai parcurs 50 de metri.
Exista saptamani in verile mele care seamana adesea cu un maraton. Un maraton pe care il incepi respirand cu toti plamanii si il termini cu bucurie privind drumul pe care l-ai parcurs.
Unul dintre ”maratoanele” in care am alergat in vara asta a fost Maratonul Borzont sau Etapa nationala a Olimpiadei de specializari. Am alergat alaturi de oameni dragi, facand lucruri pe care nu m-as fi vazut facandu-le, invatand sa ma bucur de mori si de faptul ca cineva intr-un alt colt de lume se roaga pentru mine.
Maratonul Borzont a fost locul in care am invatat nu doar ca cine se scoala devreme doarme putin dar are si vreme sa termine micul dejun (mai ales cand mesteca in pateul de linte cot la cot cu Monica), am reinvatat ca uneori e nevoie doar sa ceri ca lucrurile sa se intample si cum e sa bucataresti cot la cot cu seful tau. Si sa nu uit de gustul ciocolatei elvetiene la focul de tabara si de bucuria de a avea o echipa in toate.
Nu poti cunoaste niciodata toti participantii la un maraton. Dar exista tabere in care poti cunoaste toti participantii. Poti cunoaste numele lor, pasiunile lor, poti rade si taia cartofi impreuna cu ei. Poti manui o busola, citi o harta si privi in ochii lor mari. Si astfel de tabere iti arata ca a meritat fiecare ora nedormita, si minut de asteptare dupa maxi-taxi.
Maratonul urmeaza mereu acelasi parcurs. Si uneori nici nu apuci sa te bucuri de peisaj pentru ca esti atent sa nu ti se desfaca sireturile sau sa nu il calci pe colegul din fata. O tabara nu seamana niciodata cu cealalta. Si ar fi trist daca ar fi asa.
Maratonul Borzont a fost diferit de altele prin care am mai mers. Nu am avut niciodata pana acum vreo etapa de salina inclusa in maraton (ce-i drept o salina mult prea aglomerata si cu prea putina sare in rani) sau o plimbare cu barca pe Lacul Rosu (Sper ca data viitoare sa prind o etapa in care sa vaslesc eu). Nu am mers niciodata la picior prin Cheile Bicazului, cascand ochii dupa simboluri si mesaje de hartie si minunadu-ma de inaltimea si maiestatea stancilor.
La maraton nu poti fii in acelasi timp si cel care alearga si cel care ofera premiile si cel care traduce invitatul special. La maraton nu poti fii decat una dintre cele trei. Poate de aceea imi plac mai mult taberele. Pentru ca pot alerga cot la cot cu exploratorii si la sfarsit le pot oferi premii, bucurandu-ma atunci cand le pot vedea luminitele din ochii sau surpriza de a vedea ca exista cineva care s-a gandit si la ei. Si pentru ca pot traduce (uneori) si cauta cuvintele cele mai potrivite pentru a transmite mesajul celui care are uneori functia de antrenor.
Maratonul nu iti permite sa poti cunoaste (sau poate nu mereu) oamenii in toata frumusetea, profunzimea si culorile lor. Asta poate daca nu cumva te-ai antrenat inainte de maraton impreuna cu ei si acum alergati impreuna. Dar ma bucur ca tabara imi permite sa descopar mereu noi fatete ale celor din jurul meu si sa gasesc mereu un motiv de recunostiinta pentru a-i avea in lista mea de prieteni.
Nu stiu daca voi alerga vreodata intr-un maraton adevarat dar stiu ca oricum ar arata acel maraton, nu l-as da pentru o tabara.
Sursa foto: Ruben Atomei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu