Cand oamenii nu se grabeau

De cele mai multe ori, din dorinta de a economisi timp sau mai bine spus de a castiga timp obisnuiesc sa fac mai multe lucruri in acelasi timp. Citesc la masa. Ascult radioul in timp ce scriu mail-uri, fac socoteli, numar embleme, dau telefoane, strang stiri, vorbesc pe mess, fac planificari sau alte lucruri care nu necesita maxima mea concentrare si care pot fi facute si ele in acelasi timp, ascult concerte de muzica clasica in timp ce lucrez la materiale care necesita o concentrare mai mare cum ar fi scrisul unui articol sau revizuirea altuia, scriu pe blog (uneori) in vreme ce am cateva ferestre de mess deschise, invat la engleza in timp ce gatesc si lista ar putea continua.
Astazi, ascultand Romania Cultural in vreme ce mai indeplineam si alte lucruri administrativ birou-iesti am auzit o poezie a lui Radu Cosasu....despre vremuri cand oamenii nu se mai grabeau si nici nu aveau atatea facilitati tehnice ca noi...si totusi...ceea ce facea ei era mai consistent si miezos. Ca dovada ca si astazi ne mai amintim de ei. La inceput am ras in sinea mea ascultand poezia...treptat insa....mi-am dat seama de substratul ei...si m-a facut sa mi se faca dor de o vreme cand nu ne grabeam atat de mult si ne bucuram de toate lucrurile...pe indelete...sau poate de un an de vacanta in care sa ma bucur de toate lucrurile...pe indelete

La o coada, într-un supermarket, asteptînd sa platesc la casa...

Toata ziua de ieri - chiar si în foiala unui supermarket, asezîndu-ma la coada sa platesc la casa - m-a hartuit textual urmatoarea socoteala:

Cervantes nu a cunoscut trenul.
Shakespeare nu a vazut niciodata o camera-video.
Eminescu nu a vazut o debarcare pe Luna.
Tacit nu a deschis nicicînd vreun ziar.
Kant nu a mers cu metroul.
Dumas nu a stiut ce este un cosmonaut.
Balzac nu s-a asezat în fata unui bancomat.
Sei Sonagon nu a citit nici un text postmodernist.
Proust nu a trimis si nu a primit vreun e-mail.
Rembrandt nu a intrat niciodats într-un cinema.
Dante nu a vszut în viata lui un aeroport.
Jules Verne nu a urcat cu liftul pîna la etajul 10.
Beethoven nu a atins cu mîna lui un calorifer.
Gogol nu a lucrat în vreo camera cu aer conditionat.
Bach nu a dat vreodata, cuiva, un telefon.
Dostoievski habar n-a avut ce este un televizor.
Goethe nu a avut în casa fax.
Voltaire nu a vazut vreodata un elicopter.
Mozart nu a auzit niciodata de un bypass.
Cehov nu a descris în nici o nuvela un geam termopan.
Bruegel batrînul nu a sinut niciodata în mîna o telecomanda.
Walt Whitman n-a trait în satul planetar.
Tolstoi, cu ochii lui, nu a urmarit zborul unei rachete sol-aer.
Flaubert, recitîndu-si frazele perfecte, nu a avut lînga el, pe masa, un magnetofon.
Socrate n-a intrat într-un hotel de 5 stele.
Stendhal nu a vorbit niciodat? la un interfon.
Creanga nu s-a întins pe nici un divan psihanalitic.
Hugo, hélas, nu a cunoscut ce e un computer.
Goya, în atelierul sau, nu a aprins un bec electric.
Marx nu a trait nici o zi sub o dictatura a proletariatului.
Swift nu a contemplat niciodata o Statuie a Libertatii mai înalta decît Gulliver.
Caragiale nu a vazut la fata ce va sa zica un penalti.

În fond, toti s-au descurcat foarte frumos, conformîndu-se legii nescrise: "on ne peut pas empccher le progres". Toti sînt în progres de la o zi la alta, cum ne anunta, pe vremuri, Eugen Schileru, la "o coada" - lînga "Carturestii" de azi - pentru un Le Monde legal, la zi: "Turgheniev scrie din ce în ce mai bine...".

Exact asa i-am articulat si casieritei, odata ajuns în fata ei: "On ne peut pas empecher le progres". Ea a batut intens din gene si m-am simtit obligat sa-i traduc. Ea mi-a raspuns foarte amabil:

- Am înteles, domnule... si eu am facut franceza în liceu.

Pe bulevard, mi-am extins investigatia pîna în secolul trecut si am constatat - fulgerator - ca Sebastian si Camil nu s-au sunat niciodata pe mobil...

Ce-ti trece prin cap dincolo de zambetul de la sfarsitul poeziei?