Sunt zile in care mi se face dor de duca. Dor de pus toate lucrurile intr-un rucsac si plecat sa bat lumea la pas, descoperindu-i culorile si zambetele. Uneori zilele cu dor de duca se confunda cu zilele in care sunt prin vreun aeroport, uitandu-ma la listele lungi cu avioane care pleaca si vin din toate colturile lumii, la avioane care decoleaza aproape la fiecare secunda, la oameni imbracati frumos care duc valize ce alunecă silențios.
Există aeroporturi care seamana cu harta lumii. O harta vie. E suficient sa te oprești puțin intr-un colț pentru a auzi în jurul tău limbi și culori inedite. Langa mine un tanar imbracat in costum jamaican canta la un instrument ce aduce cu firul de par. Doua tinere din Spania fac schimb de suveniruri cu iz local pentru a se asigura ca indeplinesc norma de greutate la bagaje.
Un copil blond blond se joaca alergând și râzând după pofta inimii. Oamenii își iau rămas bun, ștergându-se în fugă la ochi sau se bucură că s-au revăzut. Din când în când aud limbi pe care nu le cunosc și atunci descopăr că lumea mea e mai mare decât credeam și are multe zone albe.
Unii te roagă să le faci o fotografie și rămâi uimit când înțelegi ceea ce îți cer. Iar alții își duc singuri bagajele de-a lungul culoarului de parcă aici s-ar fi născut. Nu îi așteaptă nimeni și nici nu îi conduce nimeni. Harta lumii dintr-un aeroport nu are munți și câmpii. Nici oceane. Dar are atâtea culori câte are un om și o valiză ascunse în el. Sau două valize.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu