Lectii de la muntele pudic

L-am vazut prima data acum trei ani, intr-o tabara. Pe vremea aceea nu aveam insa niciun nume. Dar mi-a ramas in inima culoarea lui la apus si lectia pe care o impartaseam intre noi. Anul acesta ne-am revazut si fetele din grupa mea i-au spus muntele pudic. Asta pentru ca se ascundea mereu discret in spatele cate unui noi semitransparent.
Nu prea avea curajul sa se arate pe deplin in toata frumusetea lui. Si uneori se ascundea atat de bine, ca nu se mai vedea deloc. Anul asta am trecut de la privitul la distanta la intalnirea fata in fata si mi-a dat niste lectii aproape la fel de frumoase ca cea care imi umple inima de fiecare data.
 1. Nu e niciodata usor sa atingi un tel, sa iti indeplinesti un vis (oricat de mic ar parea el). S-ar putea sa intalnesti pe drum frig, ceata, ploaie si tot felul de obstacole care sa te faca sa te intorci. Important este insa sa scoti pelerina, sa bagi mainile pe maneca (asa se intampla daca nu iti iei manusi) si sa mergi mai departe. In cele din urma vei ajunge, pentru ca varful nu se muta niciodata.
 2. Nu pleca niciodata la drum cu mintea goala ci pleaca cu un gand de care sa te agati atunci cand simti ca nu mai poti, cand simti vantul taios, cand nu isi mai fac efectul nici pernutele de Viva cu cacao. Un gand care sa te ajute sa pleci mai departe. In dimineata aceea, inainte de a porni la drum, am citit impreuna cu tot grupul nostru mare de 5 exploratori curajosi, psalmul 121, psalmul celui care merge pe munte. Si mi-am adus aminte de el mereu cand eram pe creasta si se ridica ceata suficient cat sa vad un colt de stanca, un varf si sa adun curajul de a merge mai departe. Si cand mai ma impiedicam de vreo piatra sau mi se impleticeau picioarele, imi revenea in minte..”El nu va ingadui sa ti se clatine piciorul”
 3. Imi place cand bucatile de drum drept si odihnitor alterneaza cu urcusul, astfel incat sa ai timp sa iti mai tragi sufletul inainte de a da piept cu urmatoarea etapa mai solicitanta. In timp ce ma bucuram de o astfel de bucata de linistire, mi-am dat seama ca la fel stau lucrurile si in viata. Dumnezeu are mereu grija sa imbine bucata de urcus solicitant cu cea de drum drept si lejer. Asta ca sa ai timp sa te bucuri si de peisaj din cand in cand si de oamenii din jurul tau. Si ca sa strangi suficienta putere pentru urmatoarea bucata grea.

4. Idealurile nu se ating de unul singur ci ai nevoie de o echipa pentru asta. La fel ca si un varf. Imi place linistea si pacea pe care mi-o ofera clipele de singuratate pe munte, dar imi place sa cuceresc varfuri si sa fac trasee impreuna cu prieteni. Pentru ca acolo pe varf, atunci cand drumul e ingust, soarele sau ploaia bate puternic si toata lumea viseaza la ceaiul cald de la cabana ii poti cunoaste cel mai bine pe cei din jurul tau. In plus ai nevoie de o echipa pentru varf, pentru a descoperi marcajele impreuna (mai ales cand este ceata), pentru a te astepta cand sireturile se desfac la fiecare cinci minute, pentru a te ajuta si incuraja spunandu-ti ca mai ai doar 20 de minute, care sa iti spuna cand te-ai ratacit si sa te faca sa te intorci, cineva pentru care sa merite sa te ridici si sa nu ramai sa te odihnesti 5 minute...poate fatale.

5. Uneori s-ar putea sa nu iti dai seama ca ti-ai indeplinit un vis decat dupa ce a trecut momentul. Ca atunci cand te trezesti la sfarsitul anului si iti dai seama ca ai facut multe din lucrurile la care ai visat demult, doar ca pe moment nu ai fost constient de asta. Varful Bucsoiu nu are un semn care sa marcheze faptul ca ai ajuns. Iar cand in jurul tau e doar ceata, din cand in cand ploua si sunt 4 grade la sfarsit de august, singurul lucru pe care care vrei sa il vezi este acoperisul cabanei de la Omu si sa simti mirosul de ceai cald.
Nu ne-am dat seama ca atinsesem varful decat atunci cand am vazut un marcaj care ne spunea ca Vf. Bucsoiu era undeva in spate. Nu am facut nicio fotografie pe el, dar talpa bocancului meu mai pastreaza inca ceva pamant din varf.
 P.S. Fotografii realizate de Patrascu Vlad