Tare mult mi-ar fi dorit sa se fii dat o astfel de lege pentru seara de 29 mai 2013, seara concertului Bach to basis. Sau poate ca exista legi care nu trebuie sa vina din exteriorul ci din interiorul nostru. Si tu sa fii cel care te faci ca nu auzi claxoanele care razbat dincolo de usa deschisa a catedralei Sf. Iosif. Sau franturi din alte muzici care nu se inrudesc cu Bach. Sau poate nu ar trebui o lege care sa spuna ca muzica ar trebui ascultata cu ochii inchisi ci cu ochii larg deschisi. Ochii larg deschisi ai celor care intrau in graba pe inserat in biserica ce incepuse sa se goleasca si ramaneau uimiti sa il asculte pe Alexandru Tomescu interpretand Bach la ora la care nu te-ai mai fi gandit…
Sunt zile in care vrei o pauza in care sa te rupi de tot si de toate. Asa mi s-a intamplat si mie in seara in care m-am dus la concertul lui Alex Tomescu. Mi se facuse dor de un concert din acela gen repetitie din Elvetia in care se parea ca orchestra si corul canta doar pentru tine. Am ramas surprinsa sa vad biserica mai mult decat plina. Nu aveai loc sa arunci nici un ac. Si la fiecare pauza intre doua bucati grupuri de oameni veneau cu valuri de caldura in fata. Asa se face ca la inceput nu era decat muzica. Nu il vedeam pe cel care canta, nu ii puteam vedea expresia fetei, ochii inchisi si felul in care ii aluneca mainile pe vioara. Era muzica lui, claxoanele din exterior si vanzoleala lumii.
Treptat oamenii au inceput sa plece si am inceput sa ii vad chipul si felul in care traia muzica. Si luminile care veneau cu un sens nou. Un Bach rosu, unul albastru, unul verde. Din cand in cand ma uitam la ceas si spuneam ca mai stau cinci sau zece minute. Si inca cinci si inca zece. Era ceva ce ma tinea acolo. Poate dorinta de a astepta bucata mea preferata de Bach care se lasa indelung asteptata. Sau poate expresiile de pe chipul oamenilor care intrau surprinsi in biserica la ora aceea tarzie si faceau ochii mari la sunetul viorii.
Bucata mea preferata a fost ultima din concert. Si atunci ochii mei s-au facut mari si ei. Mari si luminosi. Si una dintre corzile viorii s-a rupt. Si pentru ca dupa lucruri rele vin lucruri bune, primele acorduri, cele care imi fac sufletul sa vibreze de fiecare data, s-au auzit din nou. Si mi-au rasunat din nou si din nou in minte pana cand am ajuns acasa.
Am plecat spre casa la 23:00. Nu am plecat niciodata atat de tarziu de la un concert. Dar muzica lui Bach imi rasuna atat de tare in urechi incat noaptea parea ca ziua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu