Nu imi amintesc să mă fii visat Ileană Cosânzeană făcând plăcinte pentru balauri și așteptând să vină Făt Frumos să mă scape, cu trei mere de aur în tolbă. După ce am citit vreo cinci basme mi-am dat seama că toate sunt cam la fel. Poate de aceea și astăzi știu să gătesc aproape orice mai puțin prăjituri. Visurile copilăriei mele erau pline de exploratori polari, navigatori, călători și expediții pe Everest. Și încă mai sunt. Si daca Fat Frumos exista ar trebui sa semene probabil cu vreunul dintre ei.
Nu mi-au plăcut niciodată tiparele. Inclusiv cel standard al feminității cochete. Îmi place să am uneori mâinile murdare de la cenușa focului de tabără sau bătături în palme de la coarda de alpinism. Imi place să ma murdaresc uneori pana in varful urechilor intr-o pestera si sa ies cu parul uneori ciufulit, fara sa intalnesc priviri contrariate cum ca o fata nu ar trebui sa faca astfel sau sa fie asa. Imi plac taberele in care ma simt ca acasa si ciorapii colorati.
Cred că feminitatea seamănă cu o lalea. Adica poate avea o multitudine de nuante. Si cred ca frumusețea se poate ascunde adanc in inima. In inima care stie sa se bucure, sa rada, sa alerge prin ploaie fara teama ca o sa se sparga. In inima care simte, care uneori se teme si nu are texte si replici pregatite dinainte. Si uneori poarta ciorapi colorati si balerini. Si din cand in cand doarme in cort si se plimba prin pesteri.
Da imi place sa port ciorapi colorati. Imi place sa ma catar si sa rad din toata inima. Imi place sa ma uit uneori la juliturile si semnele mele de buna purtare si sa imi aduc aminte de povestea fiecareia. Nu mă stânjenesc urmele de bronz de sosete cand ma intorc acasa la sfârșitul verii.
Imi place sa am mainile rosii de zapada si să mă mândresc cu o haină care nu mai are culoarea ei după ce am ieșit dintr-o peșteră. Si cred că feminitatea poate fi și așa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu