O ora la sala de boulder sau cat de greu o fi un traseu mov

A merge dimineata la sala de boulder, pe la 9 si un pic, este echivalentul copilului lasat singur in magazinul de jucarii. Sau de turta dulce. Toate traseele, de toate culorile care abia asteapta sa fie incercate. O data, de doua ori, de zece ori chiar. Pentru ca nu mai e nimeni la rand in spatele tau. Si pentru ca, chiar daca in cazul unora nu iti ies mai mult de 2-3 prize, poti sa rasuflii usurat, pentru ca nimeni nu ti-a vazut stangacia.


De ceva vreme, imi faceau cu ochiul unele dintre traseele din zona de antrenament pentru concurs. Insa nu avusesem niciodata curajul sa ma apropii de ele. Simteam ca mai trebuie sa mai adun inca multe bataturi, pana sa pot sa ma apropii un traseu din acela. Insa in dimineata aceea zona aceea era (si ea) pustie, asa ca mi-am zis: Si daca..as incerca. Ochisem deja un traseu care nu parea chiar asaaaa complicat.

Am vazut culoarea, am citit explicatiile (acum si cat am inteles din ele este alta poveste), mi-am bagat mainile bine in sacul cu praf de magneziu si apoi am inceput. Am facut 2-3 prize dupa care m-am oprit, cu intrebarea...Si acum cum pun eu piciorul..taman acolo? Nu i-am dat de cap, asa ca am coborat. Nu mi-a iesit nici a doua oara.
Apoi m-am gandit ca as putea aplica...metoda Doru pentru incepatori (respectam culoarea pentru picioare si cu toate culorile la maini, sau invers). Doar eram si eu un fel de incepatoare pe traseul respectiv. Si asa...am putut sa ajung putin mai departe. Si am ajuns la zona in care nu mai aveam decat prize la picioare si pentru maini nimic. Zona despre care credeam eu ca nu e foarte grea, tocmai pentru ca prizele pentru picioare erau destul de mari si sigure). Am facut un pas, doi pasi, dupa care m-am speriat. Ce se intampla daca o sa cad de aici ? (desi salteaua de sub mine era destul de groasa si sigura).  Peretele, cat era el de mare, nu imi asigura toata toata siguranta de care aveam nevoie. Si nici nu era asa de drept, cum parea de jos. Avea o forma ciudata care nu imi permitea sa ma lipesc bine de tot de el. Asa ca marca de scrisoare. Asa ca...de buna voie si nesilita de nimeni...am sarit. Mi-am zis ca...poate inca nu e pentru mine traseul ala.
Insa aveam in minte gandul ca trebuia totusi sa fac un traseu aparte de ziua mea. Asa ca m-am urcat din nou pe panou. Un pas, doi pasi, incet incet, pana am ajuns din nou la zona de unde sarisem. Si atunci a inceput lupta. Nu stiu daca a fost neaparat lupta cu peretele, cat lupta cu teama din mintea mea. Teama ca s-ar putea sa cad, teama ca o sa alunec, teama ca...nu sunt suficient de buna pentru asta. Si am trecut de prima priza. Apoi de a doua. Ma simteam ca in decembrie anul trecut, la Moeciu, pe traseul de corzi, incercand sa imi mut picioarele de pe un bustean pe altul si sa merg pana la capat. Atunci nu mi-a iesit.
De data asta insa, dupa a doua priza a urmat a treia. Eram atat de aproape. Nu puteam sa renunt taman acum. Mai ales ca, daca ajungeam la finalul traseului, acolo gaseam alte prize care ma puteau ajuta sa cobor, si nu trebuia neaparat sa sar. Si daca faceam inca un pas, ajungeam si mai aproape de inca o priza mov pentru maini.

Cu fiecare pas facut, simteam cum imi bate inima si mai tare. Nu mai batuse de mult, chiar asa. Si fiecare moment in care reuseam sa trec de pe o priza pe alta, era ca o mica victorie. Si la urma urmei, victoriile mari sunt facute din victoriile alea mici de fiecare zi, nu?
Cand am reusit sa prind cu ambele maini, ultima priza, ceea ce insemna ca am dus cu bine traseul la bun sfarsit, m-am simtit de parca as fi ajuns pe Materhorn (abia astept sa vina ziua in care sa compar sentimentele sa vad daca a fost chiar la fel). Sau de parca tocmai luasem cel mai greu examen din viata mea.
Era prima data cand la finalul unui traseu de boulder sau escalada imi tremurau mainile si picioarele. Nu stiu daca era de bucurie, emotie, sau teama. Stiu insa ca a fost unul dintre cele mai faine sentimente traite de ziua mea.
Cand am ajuns din nou pe saltea, am avut nevoie de cateva minute in care sa imi revin, sa ma dezmeticesc, sa imi dau seama ca imi reusise intr-adevar traseul si ca da...ajunsesem pana acolo in varf, la grif-ul ala mov.
Dincolo de bucuria de la capat, ora aia de boulder a fost una despre a-ti invinge temerile, despre a incerca lucruri mari si despre bucuria de a reusi. Dar poate ca mai ales despre a-ti invinge temerile. Si despre cat de mare poate fi zambetul de la final (Imi pare rau ca pe el nu il am in nicio poza).
In ziua aia au mai fost si alte trasee. Dar cu alte culori si alte povesti.