Viata ca un glob de sticla

Cand eram mica si venea in sfarsit seara impodobirii bradului, cea mai mare grija trebuia sa o ai cu globurile de sticla. Globurile acelea atat de frumos pictate, care aveau un colorit ciudat daca te uitai la bec prin ele, globuri care spuneau povesti pentru ca faceau de multa vreme parte din cutia cu amintiri a familiei.

Globurile acelea care se spargeau atat de usor, transformandu-se in doar cateva secunde in multe povesti colorate. Cand eram mica in mainile mele s-au nascut multe din povestile acelea frumoase din cioburi colorate pentru ca in neindemanarea mea le-am scapat jos sau le-am prins destul de firav de creanga bradului si le-am cules de jos la un moment dat. Sau m-am trezit incercand sa ascund cioburile dintr-un alt glob preferat al mamei care devenise poveste.
Anul acesta, cand am impodobit bradul am descoperit in cutiile din dulap peste care se pusese praful multe globuri din acelea de plastic care nu spun nicio poveste. Albastre sau rosii sau galbene. Globuri sigure care nu se sparg usor, mai ales cand ai in casa pisica dornica sa exploreze tot si sa verifice siguranta fiecarei crengi.
 Anul acesta, tot scapand din mana globuri care imi alunecau printre degete si culegandu-le tefere de pe parchet, m-am trezit intrebandu-ma cum ar fi daca uneori zilele ne-ar fi de plastic. Sau iubirile. Fara cioburi, fara taieturi, fara complicatii. Cum ar fi daca am putea scapa din mana unele lucruri fara teama ca se vor sparge si din cioburile de pe jos nu vom mai putea face decat modele de felicitari in cel mai fericit caz.
Cum ar fi daca unele zile ar semana cu globurile de plastic. Fara complicatii, fara cuvinte care sa taie asemenea unor cioburi, fara sentimentul ca trebuie sa ai grija de ele sa nu se sparga. Uneori cred ca mi-ar placea.
Apoi insa mi-am adus aminte de cat de dragi imi erau globurile de sticla cu toate culorile si modelele lor. Cat de ciudata ar parea o lume in care sa nu simti nimic. Nici macar colturile ascuțite ale cioburilor. Cat de fade si lipsite de personalitate sunt cioburile de plastic de aceeasi culoare si pe care nu le poate atinge nimic.
Mi-am adus aminte ca desi a fost greu, si El a preferat sa nu vina intr-o lume de plastic ci intr-una in care sa simta fiecare lucru. Asprimea firelor de paie, mirosul uneori intepator de grajd, raceala si duritatea unei pietre pe care sa isi puna capul, valul rece al mării, tăietura unor solzi de pește, durerea lovitorilor de ciocan.
Anul acesta iti doresc sa ai parte de niste Sarbatori de sticla. Nu foarte simple, nu foarte fericite dar cat se poate de reale. In care sa simti mirosul de cozonac, parfumul de brad si pacea din somnul unui Prunc care dormea linistit si impacat desi simtea tot.
Si de va fi sa simti si taietura cioburilor globurilor de sticla, ele sa iti aduca aminte doar ca esti viu si poti simti. Si merita sa fii recunoscator pentru asta.