Explorator la majorat

Exista lucruri fara de care nu mi-as putea imagina viata. Sau fara de care stiu cu siguranta ca ar fi aratat diferit. Si nu la fel de colorata. La fel cum nu stiu cum ar arata curcubeul fara galben, zilele de vara insorite fara campurile de floarea soarelui sau minele din America de Sud fara smaraldele care stralucesc in soare.

In urma cu 18 ani intram sfioasa pentru prima data intr-o sala unde se desfasura o intalnire de exploratori. Si ieseam cu un desen de bun venit (Multumesc, Robert),primele noduri invatate, un cantec nou, si mai ales cu gandul la urmatoarea. Si langa ea au continuat sa se adauge urmatoare intalniri, tabere, conventii, festivaluri. Plus oameni frumosi, prieteni de-o viata (Oana, te regasesti?), exploratori de neuitat si lectii cu miez care mi-au umplut viata si inima.

S- a intamplat uneori (si se mai intampla) cand prinsa in vartejul zilelor si rutinei de zi cu zi, sa uit cine sunt. In astfel de vremuri a fost suficienta o tabara, o intalnire cu niste "Floarea Soarelui" sau "Smaralde" ca sa imi aduc aminte ca, dincolo de tot si toate sunt explorator.
 Explorator gata sa isi ia harta si sa caute un traseu nou, gata sa prinda coarda strans in maini si sa mai incerce o data, gata sa isi recunoasca limitele si totusi sa incerce cu incapatanare sa le depaseasca. Nu mai am prima mea cravata sau primul meu inel de cravata: mic, de lemn.
Dar inca stiu cate zile ne-a plouat in prima tabara. Si nu stiu cum se face dar taberele cu ploaie sunt printre cele care au o culoare aparte in albumul taberelor mele. Poate datorita bucuriei de a descoperi o pereche de sosete uscate pe fundul rucsacului, de a sta in "piticot" si de a admira picaturile de ploaie care se apropie sau a felului in care ploaia ii aduce pe oameni mai aproape unii de altii. Si inca mai pot fredona melodia imnului primei grupe de exploratori in care am fost.
Mi-ar fi greu sa explic metoda Heimlich sa toate modalitatile in care poate fi transportat un ranit, dar stiu ca acolo, in mijlocul copiilor si a instructorilor, lucrand la programe de tabere, conventii, festivaluri si intalniri am descoperit mai multe lucruri despre mine decat in oricare alta parte.
Nu doar ca pot sa ma joc cu copiii doua ore, pot sa leg cuvintele intre ele pentru a face un imn de tabara sau pot construi un traseu de orientare sau un foc de tabara dar si ca uneori poti zambi in mijlocul ploii, poti sa mai faci inca doi pasi cand simti ca nu mai poti, ca in orice persoana se ascunde un sambure de creativitate. Nu mai stiu numele tuturor comandamentelor prin care am trecut (desi Strugurele, Mugurele si Tapul mi-ar fi greu sa le uit)

, tuturor copiilor pe care I-am intalnit in tabere sau al fiecarei tabere in care mi-am pus cortul, dar zambetele, gandurile, sentimentele pe care mi le trezeste un vers, o culoare, o ploaie tin locul tuturor numelor. Si fac parte din ADN-ul meu de explorator.
La 18 ani ai sentimentul ca toata lumea ti se deschide. Lumea cu povestile, culorile (cate una pentru fiecare tara), si comorile ei. Muntii, hartile, stancile si raurile ei. Flori de soare, smaralde, avalanse, licurici, pantere, ciocanitori, radiolariti.

Deci, sa continuam sa exploram, zic.