Postare pentru pian si orchestra

Imi place sa ascult muzica. Sau poate mai bine spus imi place felul in care sunetele adunate construiesc in mintea mea imagini. Chiar daca lucrul asta nu mi s-a mai intamplat de ceva vreme (Vremea cand m-am gandit cum ar fi daca m-as face critic muzical). Poate si pentru ca de cele mai multe ori muzica e doar fundalul pentru alte lucruri si activitati, ocupatoare de spatiu si nu neaparat imaginea in sine. Imaginea colorata sau alb-netru, prafuita sau nou-nouta, incetosata sau plina de soare.
De curand insa am descoperit sau mai bine zis cineva m-a ajutat sa descopar (multumesc Stefan)un concert care probabil a trecut pe langa urechile mele de mai multe ori. Insa niciodata nu a trezit in mintea mea atat de multe imagini.
Imaginea unei povesti dintre un pian si o orchestra. In care pianul sta si asculta intreaga vorbarie a orhcestrei intervenind in momentele esentiale. Uneori chiar sfios In rest tacand si bucurandu-se de iuresul ei. O poveste in care pianul ca un cavaler cedeaza locul printesei orchestra, intervenind pentru a-i pune in valoare nuantele.
O poveste despre un copac in prag de primavara. Un copac caruia ii apar pe neobservate primii muguri. Pentru ca apoi sa izbucneasca in toata frumusetea lui. Ramanand insa la fel de tacut si asteptand sa fie observat. Pe langa cati copaci atat de frumosi nu trecem in fiecare zi fara sa bagam de seama nuantele si culorile lor?
O poveste despre un Beethoven care scrie un Imperial parca pentru a dovedi ca lucrurile cu adevarat marete se ascund in nuantele subtile de pian.