Nu mai imi aduc aminte cand i-am auzit prima data numele. Sau vocea guturala. Sau cand i-am citit prima data cartile. Stiu doar ca dincolo de suferinta vietii de inchisoare, mereu am fost surprinsa de prospetimea gandirii lui. De lumina pe care o aseza intr-un fel nou asupra cuvintelor de fiecare data. De Dumnezeul pe care-L aducea cu el in fiecare vorba si in fiecare celula de inchisoare.
Cand am inceput sa schitez lucrarea mea de diploma despre modalitati filologice de a supravietui in inchisorile comuniste mi-am spus de la bun inceput ca vreau un capitol despre el. Si m-am bucurat mult cand profesorul meu coordonator mi-a permis acest lucru.
Aseara am fost la Ateneu la centenarul lui Richard Wurmbrand. Din neatentia mea nu am ajuns chiar de la inceput. Astfel ca nici nu am prins loc in sala ci am urmarit totul pe ecranul instalat in foaier. Insa a meritat tot curentul, si galagia altora, si soneriile uneori bizare de telefon.
A meritat pentru ca am descoperit o data in plus ca viata nu inseamna doar sau deloc supravietuire si ramanere pe pozitii ci lupta de a merge mai departe, cu fruntea sus. Lupta pentru atingerea unui scop. Scopul pentru care merita sa traiesti. Crestinii inchisi treceau adesea peste minimul confort - nepotrivit cuvant totusi pentru o inchisoare comunista - pentru a face ceva pentru cei de langa ei, pentru a gasi o cale de a le vorbi despre Hristos.
Pe chipul fostilor detinuti intervievati cu privire la viata lui Wurmbrand nu puteam citi durerea si suferinta cuiva care a trecut prin inchisoare. Camera le arata insa doar chipul. Nu si urmele lanturilor si ranilor pe care corpul le ascunde cu siguranta. M-a uimit claritatea vorbirii lor si a mesajului lor, in ciuda varstei inaintate. Si pentru o frantura de timp m-am gandit la oameni care au suferit mai putin dar care si-au pierdut zambetul de mult.
In cursul celor 14 ani de detentie, Wurmbrand a stat mai bine de doi ani singur intr-o celula. Departe de a fi un timp limita disperarii, timpul in singuratate a fost unul al unei apropieri tot mai profunde de Dumnezeu. Un Dumnezeu care suferea impreuna cu el. Si preocuparea lui cum sa Il faca pe acest Dumnezeu pe care Il durea inima pentru el sa zambeasca. Atat.
S-ar putea spune multe despre el. Despre felul in care, o data plecat din tara a incercat sa-i faca pe idealistii comunisti din alte tari sa inteleaga ce inseamna comunismul cu adevarat. Chiar daca asta insemna uneori sa isi dea camasa jos pentru a le arata celor naivi ranile lasate de batai si tortura. Chiar daca asta insemna sa auda adesea replici de genul e prea mult...nu are cum sa fie adevarat...cine ar putea face asa ceva? Chiar daca asta insemna sa i se interzica uneori sa vorbeasca in unele biserici...tocmai pentru va vorbea impotriva comunismului....si membrii erau comunisti crestini. Chiar daca asta a insemnat sa renunte la linistea si odihna pe care ar fi meritat-o dupa cei 14 ani de detentie. Pentru ca viata nu este rezistenta ci lupta de a merge mai departe. Si lupta lui s-a numit de data asta Vocea martirilor. Un proiect adresat sustinerii celor care continuau sa se afle in inchisorile comuniste.
Am plecat de acolo fara sa simt cand au trecut cele 2 ore si jumatate. Si cand te gandesti ca nici nu am fost de la inceput. Am plecat dornica sa cunosc mai mult, sa invat mai mult si sa traiesc mai mult. Nu doar sa rezist.
Iti las aici si o frantura de Wurmbrand si de inchisoare comunista. Imaginea reala a ceea ce se intampla de fapt acolo este inca in constructie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu