5 din 2010

Acum un an imi si le uram cititorilor mei sa aiba un an ca niciodata. Acum privind in urma imi dau seama ca e bine sa ai mare grija ce-ti urezi ca s-ar putea sa ti se intample. 2010 chiar a fost intr-adevar un an ca niciodata cu bunele si relele lui. Ma tot gandeam cum si daca sa fac o postare rezumativa despre 2010 si daca tot mi-a lansat Mada provocarea dandu-mi leapsa, am zis sa ma pun pe fuga sa prind si eu pe altcineva. Pana atunci insa ma stradui sa fac o sinteza si sa nu pun cinci tabere, cinci prieteni, cinci concerte, cinci lectii, cinci...
1.Camporeea Nationala Caleb Nu as putea sa vorbesc despre 2010 fara sa ma gandesc la cautatul dupa sticle (pentru realizarea cuptorului de paine necesar la specializarea coacere era nevoie de multe cioburi) prin cele mai centrale si interesante locuri din Vatra Dornei, despre careul de 910 persoane, despre noaptea in care m-am culcat la 4 scriind liste interminabile cu nume pentru atelierele de a doua zi impreuna cu oamenii mei dragi de la Trans Sud, despre concursul cu cine ajunge cel mai murdar in tabara jucat cu cele mai vesele fete din Camporee (se stiu ele), la oamenii cu care am plans, am ras, m-am rugat,am urcat, la festivalul de sambata seara, la careul de vineri seara la care am primit raportul si la toate celelalte elemente frumoase care au facut tabloul meu din prima Camporee Nationala.
2. PDF. 2010 nu a fost chiar anul in care am descoperit toate secretele care tin de lumea din spatele monitorului, desi am invatat si unele lucruri noi...ci anul in care am fost in prima tabara PDF unde nu doar ca am inceput sa (re)descopăr vârful din spatele ceţii sau să fac noi paşi ci şi să fac suporturi din fotografii şi jurnale din material textil (cred că mama mai păstrează înca feţele de plapumă pe care le-am tăiat când eram mică să fac haine la păpuşi).
3. Prima săptămână de concediu. De cele mai multe ori de când sunt în câmpul muncii, taberele, diferite proiecte sau statul acasă au reprezentat moduri în care mi-am petrecut concediul. Anul acesta.....am fost în prima mea săptămână de concediu reală, fără orar, fără aşteptări, doar cu o listă luuungă de lucruri de vizitat şi făcut şi cu câţiva oameni faini (mulţumesc Clarisa, Andrei şi Florin), si cu pelerinele de ploaie in rucsac. O saptamana in care am mancat in cele mai inedite locuri, de la parcarea de la Muzeul Satului din Sibiu la poienita de langa soseaua ce duce spre Paltinis (asta doar ca sa le mentionam pe cele mai.."exotice"), am vazut si batut la pas (nu chiar pe saturate) cateva dintre cele mai dragi orase ale mele (Brasov, Sibiu, Sighisoara), am ras pe saturate, am incercat toate limonadele posibile (si cea mai buna tot cea de "La Marmote" ramane), am jucat cea mai lunga partida de sah (in ciuda ploii).
4. Ping - pong. Dacă in 2009 puneam pentru prima dată patinele în picioare în 2010 am ţinut prima dată în mână paleta de tenis de masă şi m-am străduit să nu mă îtind mai mult decât mi-e masa (nu am reuşit de fiecare dată). Chestia asta nu apare in primele 5 tocmai pentru ca am reusit cine stie ce performanta in domeniu sau doar pentru ca am invatat lucruri noi ci pentru ca in jurul mesei de ping-pong, printre serve si alergaturi am descoperit doi dintre oamenii din topul meu 5 de pe anul asta care si-au pus amprenta asupra anului asta si asupra mea in general probabil mai mult decat chiar ei isi imagineaza.
5. "Si a pierde inseamna a castiga uneori" 2010 nu a fost anul in care am pierdut vreun tren sau buletinul (nu se pune daca l-am uitat la patinoar si l-am primit inapoi)ci am pierdut poate doar in aparenta ocazii, visuri, prieteni pentru ca intr-un zi, intr-un fel sau altul să le pot primi însutit şi real înapoi, in ziua in care He will make all things wright aşa cum spune una dintre melodiile din topul meu 5 pe anul asta. Si a fost anul in care a murit Toti

As mai fi putut sa vorbesc despre Devotionalul de Tineret, despre proiectul din Elvetia, despre Ufizzi, despre Uffizi si Prado sau despre visul meu de a face intr-o zi Conservatorul. Ma opresc insa sa imi trag sufletul si dau leapsa mai departe la fata din bucate, la fata cu dorul de zbor (si deja banuiesc care va fi unul din cele 5 lucruri ale ei)si lui Daniel, colegul meu de la site-ul explo.

Promisiune

Legenda spune că a fost odată o fată pe nume Corofana care trăise în munte, cunoscând mai bine sălbăticiunile naturii decât oamenii. Într-o zi, a ajuns într-un sat cu un coş plin cu pietre sclipitoare. Oamenii s-au adunat în jurul ei şi au început să-i ceară pietre din coş, iar ea a început să le dea, bucurându-se să-i vadă acolo, aproape. Nu ştia că pietrele erau bucăţi de aur. Şi probabil că le-ar fi dat şi dacă ar fi ştiut. Când coşul s-a golit însă, oamenii au plecat repede din jurul ei, iar ea a rămas tot singură.
Se intampla uneori sa ma trezesc cu cosul gol si cu mainile intinse printre care suiera vantul....Mereu uit ca exista oameni care isi amintesc de mine doar atunci cand au nevoie de ceva si mereu zambesc ca si cum as crede ca au nevoie de mine nu doar de pietrele din desaga mea.
Azi am plecat sa imi umplu cosul...si as vrea sa-mi promit ca pe viitor voi avea mai multa grija de pietrele mele. Asa...ca o promisiune de an nou.

Lectie pe perete

Uneori, nu poti vedea cum arata lucrurile mai departe, pana nu faci pasul urmator. Pana nu tragi aer adanc in piept si nu ai curajul de a pune piciorul pe priza urmatoare..uneori aflata intr-un punct in care nu crezi ca vei putea ajunge niciodata. Si cand ai pus piciorul, descoperi ca mai sus se afla si priza de care degetele tale aveau nevoie. Si tot asa. La fel probabil ca stau lucrurile si in viata. Nu poti vedea mai departe pana nu faci pasul urmator. Si cand l-ai facut...persepctiva se schimba.
Asta este una dintre lectiile pe care le-am invatat astazi cand am ajuns la prima intalnire a celor de la clubul de escalada. Si este lectia care probabil m-a izbit cel mai tare asta dupa ce...ma chinuisem de vreo 2 ori sa urc un perete...renuntand la jumatate pentru ca...nu mai puteam...Nu mai vedeam mai departe de ce m-as putea agata si nu aveam nici incredere in cuvintele indrumatorului de jos. Daca simtea piciorul meu si ne vedea ochiul meu, nu puteam sa urc mai sus.
Au mai fost si altele...lectii despre incredere, despre ce inseamna sa il ai pe celalalt in...coarda ta..., despre perseverenta, despre asumarea riscului, despre solutii neconventionale, despre strigatul de bucurie cand ai ajuns in varf, la a 3-a incercare. Dar despre ele....cu o alta ocazie.

...

Am crescut practic impreuna, de la o vreme incoa. L-a adus mama intr-o seara acasa cand venea de la servici, in haina ei. Si cand a deschis-o..a sarit speriata o mogaldeata cu coada lunga. S-a ascuns o vreme, pana s-a obisnuit cu noi. Mi-l aduc aminte de parca ar fi fost ieri cum rodea punga cu hrana uscata sub fotoliul scorojit din hol. O luase de pe raft si acum se hranea tacticos din ea. Mi-l mai aduc aminte dandu-mi desteptarea in fiecare dimineata la 6:30, pe vremea cand inca mai aveam scoala in spatele blocului. La fix 6:30 se dadea jos din pat, de pe burta mea mai exact, unde obisnuia dansul sa doarma si incepea sa miorlaie la usa. Era un semn ca e vremea sa ma trezesc.
Mai tarziu s-a mutat de pe burta mea...pe perna. Si nu ii placea sa se culce pana nu era patul facut. Ne striga pe mine si pe sormea de pe unde eram sa mergem sa ne culcam si sa facem patul. Si am crescut practic cu el pe perna, cu el dormind in sifonier, cu el iesind din debara, cu el luandu-mi apararea cand ma certa cineva, cu el asteptand sa-l mangai si sa ma joc cu el. Si parca niciodata nu ne-am jucat de ajuns.
Dupa un timp s-a mutat de pe perna la picioare si a inceput sa ii placa istoria literaturii si literatura de la 1848. Am invatat impreauna pentru licenta. El dormind pe cursurile mele si eu tragandu-le de sub el cand ajungeam la o pagina noua. Cand s-a mutat la picioare a devenit depozitarul visurilor mele. Si i-am cerut dovleacul Cenusaresei, promitandu-i locul de vizitiu, i-am cerut bilete la concertele la care nu aveam bani sa ajung (ultima data i-am zis sa ma duca la Ivo Pogorelich :) ), i-am cerut carti sau luna de pe cer. Si de fiecare data dadea din coada si mai ma privea din cand in cand. Dadea din coada in ritm de Beethoven fiind cel mai meloman din cati motani am vazut.
In seara asta, pentru prima data dupa 13 ani o sa dorm fara Toti la picioare, fara sa-l mangai dupa urechi si fara sa-i cer dovleci si bilete. In seara asta Toti a murit. Si nici nu i-am luat papion.

Lectie de omida

Saptamana asta cineva m-a intrebat daca ma simt bine in pielea mea. Si mi-a venit in minte imaginea omizii careia nu ii mai ajunge pielea pe masura ce creste si se intinde. Ii trebuie una noua.
Sunt zile in care nu ma simt bine in pielea mea. Imi trebuie una noua pentru a gandurile sa se poata intinde mai bine si mai luminos. Imi trebuie una noua pentru ca zmeele sa se itinda mai bine si visurile mele o data cu ele.
Omiziile in functie de specie isi schimba pielea de vreo 7-8 ori. Si asta pentru ca pielea lor nu este elastica si nu se intinde o data cu ele. Faptul ca nu isi mai incap in piele si e nevoie mereu si mereu de una noua e o dovada ca au mai crescut.
Cred ca incep sa imi placa omizile din perspectiva asta. De obicei ma tem de momentele in care nu ma simt bine in pielea mea. Ma simt stinghera si terna. Ca omida ascunsa intre frunze, cand se camufleaza. Si totusi...daca ar fi sa ma iau dupa ea, cand trec prin astfel de momente, inseamna ca...undeva...inelele mele au mai crescut. Sau cresc. Sau sunt mai multe. Poate mai multe visuri, mai multe planuri, mai multe dorinte, mai multe asteptari si chemari care trebuie sa isi faca loc. Poate e timpul pentru o piele noua.

Trafic

Descriere: Participanţii vor fi împarţiţi în 2 echipe egale. Cele două echipe vor fi aliniate una în continuarea celeilalte, lăsand un spaţiu potrivit între ele. Fiecare membru al echipei va trebui să stea pe locul lui stabilit, marcat fie printr-o coală colorată, fie printr-o farfurie de carton, fie printr-un chenar trasat pe podea (locul respectiv trebuie să fie potrivit pentru ca o persoană să poată sta în el dar nu suficient de încăpător pentru două). Fiecare echipă va fi îndreptată cu faţa către spatiul liber dintre ele. Scopul fiecărei echipe este de a ajunge pe locurile celeilalte, în aceeaşi ordine, conform schemei de mai jos:

Start: [1] [2] [3] [4] [Open] [A] [B] [C] [D]
--------> <----------
End: [A] [B] [C] [D] [Open] [1] [2] [3] [4]

Participanţii nu au voie să atingă nimic altceva decat spaţiul în care se afla (nu au voie să calce în afara pătrăţelelor). De asemenea au voie să se atingă şi sprijine unul pe altul. Singurele mişcări permise sunt următoarele: o persoană se poate muta pe un spaţiu gol aflat în fata ei, o persoană se poate muta pe acelasi pătrat cu o persoană care are în faţa ei un spaţiu liber. Mişcările interzise sunt următoarele: participanţii nu au voie să se întoarcă, nu au voie să se mişte două persoane din cadrul unei echipe în acelasi timp. De fiecare dată când vreunul dintre membrii echipei realizează o greşeală, sau calcă în afara pătratelor admise, întreaga echipă trebuie să revină la formula de start.

Materiale: Cate un marcator de participant, plus unul.
Obiective: Definirea rolurilor dintr-o echipă, comunicare
Discutie: La sfarşitul jocului poate avea loc o scurtă discuţie pornind de la următoarele întrebări:

a. Ce anume ţi s-a părut mai dificil?
b. Cat a contat faptul că cealaltă echipă se descurcă mai mult sau mai puţin bine?
c. Ce anume credeţi că v-a ajutat să duceţi traseul la bun sfarsit?
d. Cat de mult a contat prezenţa /absenţa unui coordonator?
e. Ce îţi place mai mult să faci, să dai indicaţii sau să urmezi indicaţiile altora?
f. Cat de uşor / greu îţi este să asculţi indicaţiile lui Dumnezeu?
g. Cum te simţi cand nu îţi spune clar ce ai de facut ci îţi dă doar principii generale după care să te ghidezi?

(Traducere si adaptare dupa www.teampedia.net)

Primul pas

Nu-mi mai simteam degetele. Abia daca mai imi simteam talpa lasandu-si forma pe nisip. Simteam insa fiecare privire care imi atingea umerii atunci cand treceam pe strada. Si umerii, si firele de par din ceafa, si inima. Nici bandaj, nici ziduri, nici intuneric nu le putea tine la distanta. Le simteam de fiecare data cand treceam pe acolo. Mai mult mai mult. Cu cat imi simteam mainile mai putin cu atat le simteam pe ele mai mult. Si nimeni nu ma intrebase daca imi place schimbul asta.
Imi mai simteam inca urechile cand am auzit ceva despre unii care au plecat si nu s-au mai intors. Nu pentru ca au murit. Ci pentru ca...nu au mai avut de ce. Puteau sa simta din nou coaja rodiei in palma. Si inca le mai simteam cand am auzit si de al doilea si de al treilea care nu s-au mai intors. Vroiam sa vina o zi in care sa nu ma mai intorc nici eu. Si nu eram singurul. Mai erau vreo 9 chiar. Eram zece care vroiam sa simtim din nou. Si mana, si copac si nisip. Chiar si nisip.
Intr-o zi am trecut din nou pe strada. Eram cu ei. Ciudat, nu mai simteam nici priviri. Nu mai auzeam nici rasete. Doar un zgomot asurzitor. Poate gasisera ceva mai interesant decat corpul meu in descompunere. Ne-am oprit. Nu aveam unde sa trecem mai departe. Ne-am oprit si am strigat. Nu mai strigasem de mult. Cine ar fi vrut sa atraga atentia asupra lui. Doar ca sa vezi privirea intorcandu-se cu repulsie. I-am strigat sa aiba mila de noi! Nu i-am zarit chipul dar...doar in jurul Lui se puteau strange atat de multi. Si totusi ne-a auzit. In ciuda zgomotelor si strigatelor si cererilor nemasurate. Si ne-a vazut. Ciudat. Privirea Lui nu avea nimic vechi. Nici ura veche, nici judecata veche, nici repulsie veche de cand lumea. Era doar multa dragoste. Nici macar mila. Nici nu stiu daca m-a privit vreodata cineva asa. Nici nu ne-a scuipat in ochi. Nici nu ne-a pus noroi pe rani. Ne-a zis sa mergem sa ne aratam preotilor. As fi preferat sa ma arat oricui numai lor nu. Inca mai aveam impregnata in minte privirea lor acuzatoare si cuvintele taioase. Necurat. Esti necurat. Nu mai ai dreptul sa stai printre noi. Mai bine m-ar fi pus sa pun pe mine tot noroiul din lume. Sa imi acopar si ochii sa nu mai vad nimic.
Dar privirea, privirea Lui m-a convins sa merg. Era ceva acolo caruia nu ii puteam spune nu. Mi-am pus pasii unul dupa altul si am luat calea sinagogii. Si fiecare urma de pas era tot mai bine conturata. Piciorul era tot mai ferm. Simteam chiar si pietrele ascutite din talpa. Rodia cazuta pe jos din cosul negustorului avea o coaja neteda. Simteam. Asta nu se mai intamplase de mult. Mi-am mangaiat obrazul si era ca atunci cand mi-l mangaiase prima data. Doar mainile nu imi erau atat de fine ca ale ei. Aveam nas si obraji si barbie ascutita. Aveam degete lungi si intregi. Aveam urechi fara gauri. Eram vindecat.
Nu inteleg intotdeauna ce-mi cere El. Si nici nu-mi place. Uneori ma incapatanez sa raman intr-un loc. Vreau sa evit priviri si sa ma ascund in noroi. Ca si cum asa as putea indupleca pe cineva. Stiu insa ca vindecarea sau minunea incepe cu primul pas. Primul pas de ascultare. Primul pas de lepros.

Nu aud si nu vad nimic rau

Descriere: Înainte de joc, realizezi un mini traseu cu obstacole. Jucatorii vor fi împartiti în grupe de cate trei. Fiecare membru al grupei va avea unele defecte. Unii nu pot vedea, altii nu pot vorbi, altii nu pot auzi. Cel care nu vede va trebui sa traverseze cursa cu obstacole, ajutat de ceilalti în felul urmator. Cel care vede, nu are voie sa foloseasca cuvinte iar cel care poate folosi cuvintele nu are voie sa vada traseul cu obstacole.. Cel care vede va trebui sa foloseasca tot felul de gesturi pentru a-i explica celui care poate sa vorbeasca traseul pe care ar trebui sa-l urmeze cel care nu vede deloc si care are nevoie de îndrumari pentru a ajunge la bun sfarsit. Prima grupa care îsi duce omul la sfarsitul traseului a castigat
Materiale: scaune, sfoara, cos de gunoi si alte materiale care pot reprezenta un obstacol
Obiective: Dezvoltarea comunicarii în cadrul echipei
Discutie: La sfarsitul jocului poate avea loc o mica discutie pornind de la urmatoarele întrebari:
- Care a fost lucrul cel mai dificil în cadrul jocului?
- Ce anume te-a ajutat cel mai mult sa ajungi la bun sfarsit?
- Ce te-a ajutat sa descifrezi mesajul si sa-l duci mai departe (pentru cel care nu putea vedea traseul cu obstacole dar trebuia sa îndrume)
- Ce anume crezi ca te împiedica sa comunici / te întelegi mai bine cu cei din jur?
- Cat de greu este sa îndrumi pe cineva cand nu prea stii multe în mod concret despre situatia în care se afla?


Traducere si adaptare dupa www.teampedia.net

Umbrela

E clar. Nu-mi plac umbrelele. Sau nu toate. Nici una nu rezista mai mult de o ploaie in mainile mele. Ba se rupe o spita. Sau mai multe. Ba se intoarce pe cealalta parte din cauza vantului. Ba raman in mana cu un maner pe care l-am invartit prea mult in palma. Ba se strica butonul ala al ei si nu se mai deschide deloc. Sunt o pacoste pe capul umbrelelor. Sau pe spitele lor.
Si totusi exista unele umbrele care imi plac. Umbrelele rosii din fotografiile alb negru. Umbrela transparenta care lasa se vada cum aluneca picaturile de ploaie. Umbrelele copiilor in drumul lor spre scoala. Umbrela pe care poti sa o deschizi in casa cand nu te vede nimeni si sa te joci cu ea in fata onglizii. Umbrela lui Gene Kelly din Singing in the rain. Umbrela celor doi indragostiti care se plimba prin ploaie bucurandu-se de a se sti impreuna sub cerul colorat al aceleiasi umbrele.
Poate ca umbrelele mele se strica pentru ca ma stiu uitandu-ma cu jind la celelalte umbrele din spatele picaturilor mari de ploaie din Madagascar, Vanuatu, Cercul polar sau de unde or mai veni ele.

Ascunsa

Unul dintre lucrurile pe care stiu cel mai bine fluturii sa le faca, dincolo de sa gaseasca floarea potrivita din al carei polen sa se hraneasca sau sa stie exact pestera racoroasa in care trebuie sa ajunga este sa se ascunda. Fluturii stiu sa se faca una cu o creanga rupta, o frunza uscata, un lichen, o frunza verde verde si totusi sa ramana fluturi. Fluturele frunza indian este remarcabil prin albastrul aripilor sale, observabil in momentele lui de zbor.


Exista si fluturi ai frunzelor verzi. Nu doar fluturi albastrii care isi inchid culoarea pentru a nu mari intristarea frunzei cazute. Fluturele Brimstone, galben ca petalele unei lalele devine verde in momentul in care isi inchide aripile si se asaza in repaus pe o frunza.

Uneori se intampla sa ma ascund si sa devin parte a lucrurilor pe care le fac. Dar acest lucru nu ma face mai putin eu cu toate culorile si bulinele mele.
Apostolul Pavel spune la un moment dat ca viata noastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu. Poate fi asemenea fluturelui care se aseaza pe suprafata cu care se identifica atat de bine. Dar cel mai mult imi place ca ascunderea...nu inseamna ca nu mai sunt. Ci sunt acolo unde bulinele, culorile si jocurile mele pot fi pastrate in cele mai bune conditii.

De sfoara zmeului

Alergam pe plaja fara sa simt pietricelele intepandu-mi talpile sau nisipul strecurandu-se printre degetele de la picioare. Tot ce stiam era ca vroiam sa-l fac sa se ridice. Nu ma invatase nimeni lectii despre curenti de aer si vanturi. Aveam in minte doar imaginea clasica a copilului care alearga pe plaja pustie in vreme ce zmeul se inalta in spatele lui. Intr-un final s-a ridicat. Si tinand firul subtire strans intre degete mi-am dat seama ca era mai greu sa-l mentin acolo decat sa-l ridic. Mi-am dat seama ca zmeul trebuie sa-l simti. Cand sa strangi mai mult si cand sa-l lasi mai liber. Asa am invatat sa-mi exersez simturile zmeiesti....si uitandu-ma lung dupa el am mai invatat ceva. Dumnezeu poate fi uneori asemenea unui zmeu, acolo sus intre nori si raze de soare...de care te poti afla la o distanta egala cu lungimea sforii din palma ta. Trebuie sa ai insa grija sa nu ii dai drumul niciodata. Sfoara este semnul ca zmeul exista. Altfel o sa ti se para tot mai departe.
Visurile sunt asemenea unor zmee. Mai ales daca e vorba de cele pe care uneori nu am curajul sa le conturez. Si din lipsa de curaj s-ar putea sa ma trezesc cu mainile goale si taiate de ata subtire, ca semn ca o data am avut un vis. Visurile sunt zmeele colorate inaltate tot mai sus a caror sfoara nu ar trebui sa o scap niciodata. Si nici sa o las sa se incurce printre copaci, curmandu-le zborul.
Nu am inaltat un zmeu decat o singura data, dar lectia zmeului scapat din mana e una care se repeta. Am fugit sa prind sfoara pana nu se indeparteaza prea mult.

Oameni castana

Imi plac castanele. Nu doar sa le mananc bine rumenite la cuptor ci si sa le privesc. Sa le intorc pe toate fetele si sa observ cum aluneca lumina pe coaja lor maronie. Saptamana asta, uitandu-ma la ele si invartindu-le printre degete m-am gandit la invelisul lor tepos. Verde si ascutit. Chiar am luat o coaja in mana. Nu foarte tepoasa. Am inceput sa ma gandesc de ce au castanele tepi. Si la oamenii teposi pe care-i cunosc. Si la faptul ca uneori s-ar puta sa fiu tepoasa chiar eu. Tepi ca de altfel intregul invelis au rolul de a proteja castana. Si la vremea potrivita, atunci cand castana este coapta, invelisul se desprinde usor.
Exista oameni cu tepi asemenea unor castane. Oameni care nu zambesc, care nu spun nimnic, care nu ofera nimic, tocmai pentru a se apara. Si parca gandindu-ma la castane, mi-este mai usor sa ii inteleg. Doar un pic mai usor. Ce imi place insa cel mai mult este ca la vremea potrivita, cand castanele se coc, invelisul (cu tot cu tepi) se desprinde usor.
M-am gandit ca uneori mi-as dori sa am si eu tepii mei. Ca sa nu ma mai atinga cuvinte care vin sau nu, gesturi, atitudini. Ca sa nu mai ajunga asteptari neimplinite pana la coaja mea maronie, stralucitoare. Si apoi...la vremea potrivita...as putea lasa tepii sa cada.

Un strop de nou

Vara asta am dorit sa invat si sa experimentez lucruri noi. Asa se face ca am ajuns in tabara pentru Micii Exploratori organizata de cei de la pdf Si acolo, la Rasnov, la poalele unui munte care mi-a fermecat fiecare dimineata in care apucam sa il vad printre nori am descoperit oameni noi, copii noi, zambete noi printre sosete ude si bocanci noroiti pana in varful sireturilor sau degete printre care se scurgeau picaturi de vopsea, lectii noi.
Am invatat ca poti sa de-fondezi temerile daca faci primul pas. Primul pas spre cortul in care ma asteptau in fiecare dimineata sase baieti plini de energie de 10-12 ani cu care studiam din Biblie si care mi-au pus la lucru creativitatea in fiecare noapte (gandindu-ma cum sa fac lucrurile clare si interesante). Primul pas usor tremurand spre primul azimut pus pe traseul de orientare realizat impreuna cu Irina, colega de cort si de busola. Primul pas spre locul in care ma asteptau cei 7 copii din grupa Briceagul, grupa langa care am crescut intreaga saptamana. Primul pas intr-o camera in care nu cunosteam pe nimeni.
Am invatat ca muntii, asemenea visurilor, raman intotdeauna acolo in ciuda cetii care iti poate strica multe zile si dimineti.
Am invatat ca la capatul unei aventuri / povesti se afla intotdeauna inceputul uneia noi. (Asta e din UP la care m-am uitat si ras impreuna cu copiii).
Am invatat ca nu trebuie sa fii intotdeauna expert pentru a face un lucru. Uneori e suficient sa ai disponibilitatea si dorinta de a-l face. Si asigurarea ca oamenii iti vor zambi si cand nu faci la fel de bine.
Am invatat ca oamenii sunt frumosi si mereu surprinzatori. Fie ca ii descoperi la spalat vase, seara in jurul unei cani cu ceai si napolitane, in Madagascar (culcusul nostru de toate noptile), dimineata in jurul unui cantec si al unei rugaciuni, la panoul cu programul si responsabilitatile, umbland prin ploaie la inchis corturi, pus azimuturi, adus mancare, uscand steaguri, scriind jurnale.
Am invatat cum sa vopsesc cu migala steaguri africane, cum sa intru in pielea unui nou personaj la sceneta din fiecare dimineata (de la Regina Victoria la un prieten negru al lui Livingstone...si sa nu uit de sotia lui Livingstone),cum sa primesti cadoul pe care il pregatesti mereu pentru altii (un pachet cu multe lucruri mici, simple dar pline de semnificatie) si cum sa imi pun pe diagonala mea de explorator insigna de mic explorator.

Fara titlu

Ma trezesc uneori cautandu-te
Frematand
Bajbaind
Adancind.
Cum caut biletul din ghiozdanul aglomerat
Intr-un 301 umplut pana la refuz.
Ma trezesc uneori cautandu-te ieri
Pentru ca azi a inchis fereastra spre maine.
Cautand
Zile
Secunde
Ore
Timpi de asteptare
Ferestre.
Nu mi-a spus nimeni ca ieri e ieri
Si niciodata azi.
Ma trezesc uneori ca nu mai am ce sa caut.
Si atunci....ma chinui sa adorm.

Apartenenta

Apartin camerei mele cu pereti portocalii. Cu harti si discuri pe pereti si cu biblioteca in mijloc. Apartin cartilor mele citite si necitite, semnate pe prima pagina, undeva, intr-un colt.
Apartin biroului meu cu soarele bogat care ii bate in fiecare zi din plin in fereastra, cartilor mele cu de toate si listelor de lucruri care asteapta sa fie terminate. Calendarului meu cu fluturi pe 2008.
Apartin exploratorilor mei care imi zambesc cald si larg de cele mai multe ori, si razelor mele de soare care ma pupacesc cand ma prind.
Apartin visurilor mele cele multe.
As vrea sa apartin prietenilor carora sa le dau culoare si pentru care sa fiu.
As vrea sa apartin cuiva pentru care sa fiu de ajuns. Eu cu peretii mei portocalii, cu hartile si cutiile mele cu vederi, cu cravata si fluturii si exploratorii mei. Si atat.

Stralucire de piatra

Imi place sa colectionez pietre. De cand tot merg prin tabere, mama s-a obisnuit sa ii vin acasa cu ceva pietricele, mai mici sau mai mari pe care le tot asez pe rafturile bibliotecii. Unele sunt tot adunate in cutii si asteapta ziua in care sa le ia locul celor de pe raft.
Vara asta in una dintre tabere, mi-a atras atentia un lucru pe care poate ca l-am vazut de multe ori dar nu l-am luat in seama. Pietrele de rau (daca tot stai si umpli sticle si speli vase ai vreme sa le observi) au o stralucire si un farmec aparte, cat timp stau in apa. Cand le iau de acolo si le pun in cutiutele mele..dupa un timp devin pietre obisnuite. Nu mai imi atrag atentia cu nimic. Nu mai stralucesc asa cum le vedeam eu acolo in apa.
Asteptand sa trecem un rau, si uitandu-ma la ele mai bine, mi-am dat seama ca...uneori la fel se intampla si cu noi. Exista anumite locuri / medii in care avem o stralucire aparte. In care soarele si apa ne priesc si ne pun in valoare. In momentul in care suntem luati de acolo.... devenim una dintre pietrele care se pierd in cutia cu suveniruri din sifonier.
Care este locul in care te simti ca....piatra in apa?

Ultimul detaliu

Descriere: Pentru o mai buna desfasurare a acestui joc, participantii vor fi impartiti in 2 grupe. Una dintre grupe este cea a observatorilor iar cealalta este cea a celor schimbatori. Cele doua grupe vor fi asezate una in fata celeilalte. Observatorii au la dispozitie 2 minute pentru a-i studia foarte atent pe cei din fata lor: ordinea, felul in care sunt imbracati, cum sunt incaltati etc. Cand cele 2 minute au expirat, observatorii se intorc cu spatele la grupa…schimbatoare. Acestia au la dispozitie 60 de secunde pentru a face 10 schimbari. Nu este permis ca toate cele 10 schimbari sa le faca o persoana. Schimbarile trebuie sa fie vizibile. Nu se considera schimbare de exemplu, sa muti cheia de la camera dintr-un buzunar in altul. O data expirat timpul, observatorii se pot intoarce cu fata si au la dispozitie 4 minute (jocul se poate desfasura si fara limita de timp) pentru a descoperi cele 10 schimbari. Observatorii pot colabora sau pot lucra independent unul de altul. O data descoperite diferentele, se face schimb de roluri si activitatea este luata de la capat.

Lectii /obiective: dezvoltarea spiritului de observatie, lucrul in echipa, dezvoltarea atentiei pentru detalii. La incheierea activitatii coordonatorul celor 2 grupe va avea o discutie cu ei pornind de la urmatoarele intrebari:
a. Ce anume ti s-a parut cel mai greu?
b. Ce anume te-a ajutat sa descoperi mai repede/usor diferentele?
c. Cat de mult a contat prezente celorlalti din echipa? Sau crezi ca ar fi mers mai bine de unul singur?
d. Cat de atent esti la detalii in viata de zi cu zi?
e. Cat de importante sunt detaliile?
f. Cat de importante sunt detaliile pentru Dumnezeu?

(Traducere si adaptare dupa Quiksilver,Project Adventure, 1995)

De miercuri

Uneori imi dau seama ca petrec prea mult timp intre pereti. Peretii de la birou, peretii camerei meiel. Si fara sa-mi dau seama, multe lucruri faine trec pe langa mine, fara sa le bag de seama. Uneori imi dau seama ca nu trebuie sa plec neaparat undeva foarte departe pentru a invata lectii din natura. Uneori e suficient sa imi iau timp sa trec printr-un parc sau sa dau o tura de bicicleta cu ochii mari dupa copaci. Uneori imi dau seama ca stiu foarte putin despre lumea din jurul meu, despre flori, copaci, fluturi si pasari si ca ar trebui sa stiu mai mult. Si cu cat voi stii mai mult, cu atat voi invata mai multe lucruri faine despre lumea din jurul meu. Asa ca...mi-am propus ca, o data pe saptamana sa invat o lectie din natura. Sau poate sa imi aduc aminte de una peste care s-a pus praful. Si ca nu se mai puna praful si a doua oara, am zis sa le scriu. Si astea vor fi lectile de miercuri.
Intr-o sambata dimineata in tabara PDF mi-am luat o ora de liniste in care sa citesc, sa ma rog si sa ma bucur ceva mai mult de natura din jurul meu. Si de niste fluturi pe care nu ii zarisem decat in treacat toata saptamana.
La un moment dat, erau vreo doi in jurul meu...care mi-au tot dat tarcoale ceva vreme. 2 fluturi noi de pus pe lista. Unul alb cu puncte negreu si unul mult mai colorat plus niste ochi vizibili pe el. Am stat mai mult sa-l admir pe cel din urma, pentru ca a stat mai mult sa se lase admirat. Celalalt tot zbura din floare in floare desi tare mult as fi vrut sa stau sa-l vad si pe el. Mai ales ca si el era nou pe lista mea. Nu l-am fotografiat de teama ca nu cumva sa zboare. Dar tot stand si admirandu-l mi-am adus aminte de un lucru pe care l-am invatat anul trecut intr-o tabara la Moeciu (se pare ca pana acum toate lectile mele cu fluturi sunt de pe la Moeciu).
Privindu-l cu atentie mi-am adus aminte ca...Dumnezeul care s-a ingrijit cu atat de multa grija de cele peste 170.000 de specii de fluturi si molii existente si le-a creat pe fiecare intr-un mod atat de uimitor cu siguranta ca poate da dovada de la fel de multa creativitate, grija si frumusete fata de mine....despre care imi place sa cred ca sunt mai valoroasa decat un fluture.
Poate privind mai mult la fluturi, voi invata sa am mai multa incredere in El.
P.s. Fluturele este surprins de Miky in Kongola (Namibia) intr-una dintre iesirile noastre dupa pasari si elefanti

Prin ceata

Uneori, in diminetile reci de vara cand nu m-as da scoasa din sacul de dormit si ma uit la umbra furnicii ce se lasa pe prelata, ma intreb oare ce s-a intamplat cu visurile mele. Vis de copil de a devenit explorator polar, vis de om mare de a...Uneori nici nu m-ai stiu de a ce...Asa mi se par toate ferestrele inchise si zilele plate.
Cand imi fac in sfarsit curaj sa ies din sac si sa caut ceva soseste uscate, imi aduc aminte ca afara e ud si noroi. Si iar o sa ma fac tot una pana la sfarsitul zilei. Inca nu am invatat arta de a trece printr-o zi uda si noroioasa fara sa ma murdaresc.
In ceata de afara, intrebarea ramane aceeasi. Cum ramane cu visurile mele? Cu dorintele mele? Cu planurile mele? Cum ramane cu lucrurile care mi s-au spus ca vor fi? Sau al caror contur s-a sters de tot, de parca un copil ar fi varsat borcanul peste coala abia pictata.
Intr-o seara de tabara, alergand intre cort si toate celelalte locuri, l-am vazut. Era acolo, scaldat in lumina soarelui de apus in toata splendoarea lui. Fusese din prima zi acolo, doar ca, de cele mai multe ori nu-i zaream decat cateva colturi, prin ceata. Sau uneori, nu vedeam nimic. Insa in seara aceea a fost mai senin ca niciodata, si am inteles.
Planurile si visurile Lui sunt ca varful Omu. Intotdeauna acolo, chiar daca e posibil sa nu le vad decat intr-o singura dupa-amiaza din an, cand e soare.
"Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi...."

Cersetorul

Trec pe langa el in fiecare zi. Cersetorul cu unghii negre si ochii sclipitori. Cersetorul care nu zice nimic dar a carui tacere imi sparge timparul mai tare decat orice cuvant. Atat de tare pana imi patrunde in atriul stang si crapa tavanul de deasupra.
Sunt zile in care ma simt asemenea lui. Cu unghii negre de la atata scormonit tot cautand motive si raspunsuri, pana la temelie. Cu ochii sclipitori de...sare si umezeala. Cersind fara sa spun nimic. Cersind zambete, cersind raspunsuri, cersind incercari zadarnice de a multumi pe toata lumea. Si ma trezesc cu mainile arse de vant de la cat au fost intinse si cu degetele mai largi de la lucrurile pe care le-am pierdut printre ele.
Sunt zile in care obosesc sa cer. Si atunci...parca ecoul e si mai puternic. Ecoul cererilor de ieri care s-au intors azi fara raspuns

Rezumat

Trebuie sa fac o marturisire. Mereu am fost un pic invidioasa pe postarile lui Mimi sau mai degraba pe faptul ca mereu reusea sa surprinda tot felul de chestii simpatice pe strada. Ma intrebam dupa fiecare lectura,pe unde le-o fi vazut. Dar astazi a fost in sfarsit si my day....din punctul asta de vedere.
Ma pregateam sa traversez cand o tanara in fata mea se plangea foarte impacientata prietenei ei cu care vorbea la telefon: Unde or fi trecerile de pietoni in intersectia asta? Ea statea chiar pe una dintre trecerile de pietoni.
O domnisoara imbracata intr-un stil destul de oficial, cu toc cui si fusta neagra, dreapta se chinuia sa faca un pas de urias pentru a intra de pe strada direct in masina, dorind astfel sa evite baltoaca destul de noroioasa din dreptul usii.
O fereastra de la parter strajuita cu gratii. Un copilas stand pe pervaz cu picioarele atarnandu-i dincolo de gratii si dand bucuros din ele in timp ce canta cu gura pana la urechi un cantecel in premiera despre cele doua masinute pe care le tinea in mana. Mi-ar fi placut sa am un aparat foto sa-l fotografiez ca sa am si cu ce sa ilustrez postarea din seara asta.
Dar dincolo de astea, mi-a placut sa ma simt din nou studenta, ascultandu-l cu ochi mari si dornica sa prind tot pe profesorul din fata. Nu, nu am fost sa ascult un curs la Litere, de dragul vremurilor de alta data ci am participat la prima Conferinta din seria Conferintelor Monica Lovinescu, organizate de
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Si Conferinta din seara asta a fost tinuta chiar de unul dintre profesorii mei din facultate. Si m-am bucurat sa ma simt aproape 2 ore din nou student la un curs de literatura romaneasca, surprinzand acelasi stil bine punctat si argumentativ presarat din cand in cand cu ilustratii de demult. Si ascultandu-l mi-am adus aminte ce fain era sa stai intr-o biblioteca cu o teancuri de carti in jurul tau, parte deschise si puse una peste alta, lucrand la un referat sau un proiect. Si de bucuria de a vedea cum lucrurile se leaga sub ochii tai, pe masura ce gasesti argumentele si pasajele de care ai nevoie.
In concluzie, inainte sa ma duc sa ma culc, ma gandesc sa fiu cu ochii la fel de mari si in zilele urmatoare...ca poate cine stie ce mai surprind...si ma gandesc sa sterg un pic praful pe cartile mele despre perioada comunista care asteapta saracele de ceva vreme sa fie citite. Zis!

Somn

Mi-ar placea uneori sa dorm
Mult mult si profund
Fara vise si hauri si afund
Mult si adanc
Si cand ma trezesc sa fie ieri
Ieri care a fost inainte de ieri
Si inainte de toate celelalte ieri
Din timpul adunat de ieri pana...ieri
Un ieri cu ceaiuri baute
Langa lamai facute pe jumatate
Un ieri dintr-o saptamana
Cu sambata, miercuri si luni
Ca restul s-au pierdut
Sau poate ca nici n-au inceput.
Un ieri ca ieri de dinaintea lui
Si ca ieri de dupa el
Un ieri strajuit de zambetul meu adormit
Si zambetul tau mereu la fel
Un ieri dintr-un timp mai mult ca perfect.
Nu s-a gandit nimeni sa-i inventeze un timp
Si pentru viitor

Defectiune

Intr-o seara de iarna busola mea s-a sticat. Sau poate asa era de mult. Cand i-am ridicat capacul acele nu mai erau la locul lor. Se plimbau prin cadran de parca nu mai stiau nici Nord, nici Sud, nici nimic. Mai tii minte? De atunci, parca zilele nu mai au nici numar, nici fus. Nu stiu de-i 25 sau 28 sau 9. De parca toate mi-ar fi tot una.
In alta seara, cineva mi-a zis...ca ar vrea sa incerca sa imi repare busola. Nu mai reparase niciodata una, dar pentru mine, ar fi vrut sa incerce. Doar ca intre timp a plecat. Si busola mea, tot cu oasele ei alandala a ramas.
Si zilele la fel. Fara numar si fus si nume.

Restul este...muzica

Mi-ar fi greu sa spun in momentul asta care ar fi subiectul din propozitia de mai sus. Asta pentru ca la ICR nu doar muzica a fost in rolul principal. Ci si toate celelalte detalii. Poate chiar incepand cu drumul. O iei pe Atena, cotesti pe Praga, te intersectezi cu Venezuela si ajungi in Alexandru. Nu stiu saracu cum de s-o fi ratacit pe acolo. Sau o fi acel Alexandru ce a avut toata lumea la picioare, mai putin Venezuela.
Nu am ajuns chiar de la inceput. Am avut in deschidere o tura de cumparaturi la Kaufland, un schimb de vanzatori la casa, un autobuz care nu mai venea, un gardian care ma indrepta spre casa lui Beccali si un politist degustator de branza in plina...Atena. Am ajuns taman cand d-l Dan Dediu, amfitrionul serii vorbea despre diferenta dintre sinfonie si simfonie. Am stat un pic in cumpana pe ce loc sa ma asez (sala nu era chiar goala) si in cele din urma am vazut un loc liber la o margine langa un mosulica suficient de amabil sa isi dea sacosa la o parte de pe scaun sa pot sta si eu. Dupa ca m-am asezat, mi-a dat si pliantul cu rezumatul serii. A tras ceva reprize de somn in timpul prezentarii dar in momentele muzicale, mereu traia gesticuland a dirijor sau dand din cap. Muzica lui Handel este una....expresiva.
Odata asezata pe scaun am deschis ochi si urechi sa prind tot. Teme, semnificatii, linii melodice, nuante, istorii. De-odata insiruirile de sunete din trecut prindeau contur si profunzime. In mintea mea rasunau deja teme cantate si repetate de diferite instrumente, ca niste ecouri de demult. Si jocurile sonore de presto, sarabanda, menuet si giga prindeau contur. Acum stiu cu cine ma joc cand dau de ele. Era ca si cum mi se deschidea inainte larg o fereastra, fara niciun pic de ceata la orizont.
Explicatiile erau alternate cu ilustratii muzicale interpretate de Ansamblul de Barockeri al Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti, coordonat de Mihai Ghiga si Adrian Buciu, si solistii Valentina Nafornita (soprana) si Adrian George Popescu (contratenor).
Seara asta nu a fost doar o premiera doar datorita faptului ca am semnat prima data condica la ICR ci si pentru ca am ascultat si sa si vad cu ochii mei un contratenor. Daca doar il asculti si nu stii despre cine e vorba poti sa fii sigur ca e o soprana foarte buna. Dincolo de ineditul vocii /ipostazei m-a surprins concentrarea lui, incruntatura dintre sprancene si tonul grav cu care i se incheiau interpretarile.
Frisca de pe tort nu a constituit-o piesa lui Rameau care a incheiat seara ci...doi batranei simpatici, soti si sotie, care au plecat impreuna de la ICR pe bicicletele lor.
Mi-ar fi placut sa ii aud fredonand. Poate chiar Preludiul no.1 din Clavecinul bine temperat al lui Bach.

Lectie veche intr-un ambalaj nou

Sambata asta a fost Festivalul Exploratorilor din Bucuresti. Lume multa, copii multi cu cravate galbene si in camasi aproape albe. Termene limita depasite, lucruri realizate pe ultimii metrii, rol de bunica cu nepotei, bucuria de a descoperi oameni care iti sunt aproape cand ai mai multa nevoie de ei si care iti zambesc cat se poate de larg (multumesc Dana pentru zambet, Loredana si Miki pentru taiat, Monica pentru umar si Nes pentru ca esti fratior de nadejde). Dar nu despre Festival vreau sa vorbesc.
Sambata la pranz, intre un program si o specializare am fost cu copiii din grupe in parc. Adica cu 2 Flori de Soare, o Calea Lactee si o Termita. Si printre harjoneli, alergaturi, uimiri dupa rate si puii lor, discutii despre ce vor sa faca cand vor fi mari, am descoperit o lectie foarte faina, poate veche de cand lumea. Doar ca eu acum am inteles-o mai clar ca niciodata.
Fiecare om este unic si asta ii da un farmec aparte. Fiecare om are trasaturi si talente unice. De aceea ma gandesc ca nu ar trebui sa le cerem niciodata oamenilor sa fie ceea ce nu pot fi. Sau sa faca lucruri care nu li se potrivesc cand le-am putea cere sa faca acele lucruri pe care stiu ei sa le faca cel mai bine. De ce i-as cere cuiva sa scrie poezii cand el stie cel mai bine sa deseneze. De ce i-as cere sa vorbeasca in public si sa se simta stangaci si ne la locul lui cand el ar putea aranja sau pregati decorurile si asta l-ar face fericit. In plus daca ii iau pe oameni asa cum sunt si ii iubesc asa cum sunt, poate ca nu voi mai avea de suferit data viitoare cand le voi cere un anumit lucru, pentru ca voi stii sa le cer ceea ce stiu ca le-ar placea sa faca. Si astfel, vom zambi fericiti unul la celalat. In concluzie, am ce sa invat pana ma voi plimba in Parcul Acvariu proiectat de Iosif, ma voi uita la emisiunile TV moderate de Naty sau la cele despre animale unde va fi invitat celebrul medic veterinar Ioana si ma voi bucura de ceea ce va face Irina ( ea inca nu s-a hotarat ce vrea sa faca intr-o zi cand va fi mare)

Urare....pentru un explorator drag

Mai intai au auzit melodia. Intr-o duminica dupa-amiaza in timp ce calcam. Tot alunecand fierul pe haine, mi-a venit si ideea. In seara asta a aparut si urarea.

Ti-as putea vesti pace si bucurie
Care sa tina cat o zi si o vesnicie
Sau o fereastra deschisa spre soare
Si o inima plina de inCantare
Ti-as mai putea dori o zi fericita
Cu fiecare ceas tot mai sporita
Dar le pun pe toate de-o parte
Si ti-L urez pe Isus dincolo de toate


Ti-as putea dori un drum tot mai lin
Si un cer pe zi ce vine mai senin.
Ti-as putea oferi cheia de la toate comorile
Mai ales de la comorile cu vise implinite.
Ti-as putea dori un Paradis din toate culorile
Impartite pentru fiecare zi si socotite.
Dar le pun pe toate de-o parte
Si ti-L urez pe Isus dincolo de toate.

De fapt cand ii rostesc Numele
Si literele dupa bunul lor fel,
Toate de mai sus se aduna-n EL.

(traducere si adaptare dupa un cantec de Scott Wesley Brown)

Sa-ti fie fiecare zi de acum incolo mai plina de semnificatie ca cea de azi!

Nestiinta

Nu m-a invatat nimeni ce sa fac in prima zi dupa ce o sa pleci. Si nici in toate celelalte. Nu m-a invatat nimeni cum sa imi traiesc diminetile si serile si ce sa fac cu degetele mele care nu mai cauta frenetic mesaje pe care sa le stearga pentru a le face loc altora. De altfel, nici ce sa fac cand nu mai vin. Nu m-a invatat nimeni ce sa fac cu o cutie de scrisori goala, cu o bucata ce concert ce se aude mereu pe fundal, cu un copac care astepta sa infloreasca.
Si pana invat...suflu in julituri sa nu mai usture.

Zambet

De ceva vreme, sambetele dupa-amiaza, de la ora patru in colo sunt la repetitie pentru festivalul explo. Ziua de astazi nu a facut exceptie, la capitolul asta. A facut insa la altele.
Urcandu-ma in metroul de Eroii REvolutiei, m-am asezat pe un scaun langa o mamica. De fapt era scaunul copilului ei, dar cum el mai mult se plimba prin metrou nu mi-am dat seama. Mamica i-a spus poezia cu cine pleaca la plimbare....si el a zambit. Baietelul, ca orice baiat era pasionat de butoane doar ca...mai era cale lunga pana cand coborau ei pentru ca sa poata apasa pe butonul de deschidere a usii. Si pentru ca ei coborau dupa mine, i-am propus ca,la statia la care cobor eu sa apese pe buton si pentru mine...si a fost de acord. Pe urma, relatia fiind facuta mi-am putut permite sa imi exprim zambetul, vazandu-l cum se joaca cu mamica lui. Dupa ce au facut ceva skandenberg (sigur nu am scris corect), baietelul a inceput sa o gadile pe mamica lui. Si ea a reactionat, normal. Si asa m-am bucurat sa-i vad pe amandoi razand. De mult nu am mai vazut parinti care sa rada cu copiii lor. De cele mai multe ori mi se intampla sa ii vad tipand la ei in magazin, sau in parc, sau in orice alta parte, cerandu-le sa taca si sa isi faca cat mai putin simtita prezenta. Si am fost bucuroasa sa descopar ca mai exista totusi si parinti normali, care se joaca si rad cu cei mici, necerandu-le sa fie ceea ce nu pot fi, inca. Iar baiatul din metrou (asa de rau imi pare ca nu l-am intrebat cum il cheama) nici nu a exagerat razand sau tipand sau orice altceva. S-a linistit la fel de frumos cum incepuse. Dupa ce au terminat partea de gadilat, au inceput sa faca socoteala orelor pe care le-au petrecut plimbandu-se astazi si apoi planurile pentru seara.
Cand am coborat, a venit cu mine si a apasat pe buton sa deschida usa (deci exista cavaleri care deschid si usa de la metrou :)
M-am simtit tare bine cu ei azi si am zambit mult privindu-i si gandindu-ma doar un pic la...one day....

Alandala

Descriere: Jucătorii vor fi împărţiţi în 4 grupe. Odată grupele formate, fiecare grupă se va aşeza într-un cerc. În cadrul fiecărei grupe va exista un coordonator care le va explica regulile şi obiectivele jocului. Acesta va trebui să aibă cu el un cronometru.
Obiectivul principal este ca fiecare membru in parte, să îşi spună numele, astfel încât timpul în care grupul reuşeşte să realizeze acest lucru să fie unul cât mai scurt. Membrii grupului aleg sensul de mers. După 2-3 încercări în care timpul lor poate creşte sau scădea, coordonatorul jocului îi va pune să se gândească, ca echipă, la o altă modalitate în care pot realiza acest lucru şi mai repede. (O soluţie ar fi să-şi scrie fiecare numele pe un cartonaş pe care să îl ridice imediat ce-i vine rândul). După ce au căzut împreună de acord asupra unei noi modalităţi, o pot pune în practică.
Un al treilea pas este introducerea competiţiei cu o altă grupă (de aceea este nevoie de 4 grupe), pentru a vedea dacă cealaltă poate dobândi un timp mai bun decât al lor. Cealaltă grupă are dreptul la 2 încercări. După ce şi aceştia au încercat, permite-i celuilalt grup să mai încerce o dată.

Lecţie/obiective: Reţinerea mult mai bine a numelor, interacţiune, lucru în echipă, punct de plecare pentru o discuţie despre competiţie

Discuţie: La încheierea jocului, se va face o discuţie tot pe grupe –fiecare dintre cele 2 grupe aflate in competiţie se vor uni într-una – despre competiţie. Ca punct de plecare ar putea fi următoarele întrebări:
a. În ce măsură a stricat sau nu competiţia farmecul jocului?
b. Când v-aţi simţit mai bine, atunci când aţi vrut să micşoraţi timpul avându-mă etalon pe voi sau când v-aţi aflat în competiţie cu cealaltă grupă? Răspunsurile să fie însoţite de argumente
c. Este competiţia rea?
d. Care ar putea fi efectele ei în viaţa de zi cu zi?
e. Cum te-ai simţit atunci când ai pierdut?
f. Ce anume te ajută să creşti mai mult…competiţia sau provocarea de a te depăşi pe tine?
g. Şi cred că lista ar putea continua.

(Traducere si adaptare dupa Quicksilver - Karl Rohnke si Steve Butler, Kendall/Hunt Publishing Company, 1995)

Da sau nu?

Descriere: La începutul jocului, fiecare participant primeşte câte 10 beţe de chibrit. Jucătorii se plimbă prin sală şi stau de vorbă unii cu alţii, punându-şi întrebări. In răspunsuri nu au voie să folosească cuvintele Da sau Nu şi nici să gesticuleze dând din cap. De fiecare dată când face acest lucru, jucătorul trebuie să dea unul dintre beţele sale de chibrit celui care i-a pus întrebarea. După cinci minute, se opreşte jocul. Toţi jucătorii sunt rugaţi să îşi numere beţele. Cine are cele mai puţine beţe de chibrit este câştigător.
Lecţie / Obiective:
• Câştigătorul nu este întotdeauna cel care se aşteaptă toată lumea să fie.
• Creştinismul are adesea reguli care contravin normelor societăţii. Astfel cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei slabi sunt consideraţi puternici.
Materiale: Beţe de chibrit


(Joc preluat din "Jocuri pentru toti", editura One Way Romania, 2008)

Asteptari de studentie

Am terminat Facultatea de Litere, chiar daca ceea ce fac acum nu este neaparat o dovada de neclintit a acestui lucru. Imi place ceea ce fac acum. Imi place sa organizez evenimente, sa scriu despre ele, sa pregatesc sau chiar sa realizez resurse, sa lucrez cu copiii si sa merg in tabere. Doar ca uneori, cand sterg de praf cartile de specialitate din biblioteca sau cand mai ascult vreo emisiunea la RRC despre cultura si carti sau cand ma uit la afisul de pe usa cu Oamenii mari se scriu cu LITERE ma apuca uneori nostalgia. Si ma gandesc ca mi-ar fi placut sa nu fi facut Litere degeaba si mi-ar placea sa fac si lucruri care se intalnesc pe undeva cu ceea ce am studiat.
De ceva vreme...am tot vazut pe site-ul de Semnele Timpului reclama la concursul pentru redactori. Si am inceput sa ma gandesc cum ar fi daca...as incerca. Poate chiar o recenzie de carte. De la a cocheta doar cu ideea insa....dupa ce unii..fara a stii de visurile mele filologice...mi-au zis..dar tu de ce nu? Sau ce ar fi daca...? am zis sa..trec la actiune.
Asa ca saptamana asta pandesc inspiratia....de natura filofogica si sper sa scriu un material serios, profund, miezos si deschizator de orizont.
Tu te-ai gandit sa scrii? Click aici pentru informatii cat mai complete!

Un concert....aparte

Imi plac concertele marca Sala Radio. Imi plac mai ales acelea la care pot sta in primele randuri si observa gestica dirijorului, mimica instrumentistilor sau doar spatele foarte drept al persoanei care canta la orga (asa cum s-a intamplat la ultimul concert). Afisele pentru concertele de la Sala Radio nu le gasesti pe toti peretii si toate gardurile. Poti sa afli programul de la radio, de pe un site specializat si mai nou chiar de pe Facebook. Exista insa concerte la Sala Radio ale caror afise pot fi puse pe toate gardurile. Si cred ca intr-adevar sunt concerte aparte. In toate sensurile cuvantului.
Marti seara, am fost la un concert cu orchestra armatei si corul Madrigal, al carui afis l-am vazut chiar si pe stalpii podului doi de la Baneasa, pe langa care trec cu 301 spre birou aproape in fiecare zi.
Cand ne-am asezat noi (eu si Ana) pe scaunele noastre rasufland usurate ca inca nu incepuse, desi era chiar si 32 am observat cu uimire vanzoleala din jurul nostru...care a continuat pe tot parcursul concertului. Pusti strecurandu-se pe usa sau zgomot de floricele si napolitane. Ca sa nu amintim despre adultii care isi luau cina in sala, muscand dintr-un croissant intre 2 suflaturi de trompeta (era sa zic lungimi de arcus dar apoi mi-am adus aminte ca nu a fost nicio vioara pe acolo. Cu exceptia unui contrabas si a unei chitari electrice, nu au fost decat instrumente de suflat si de percutie. Si totusi a sunat...aparte).
Trecand cu urechea peste zgomotul de fundal...m-am bucurat si chiar am zambit la nuantele pieselor sau la gestica dirijorului care parea coborat din filmele cu muschetari. Mereu ma asteptam sa il aud strigand Touche! sau En garde! Atat de expansive erau gesturile lui.
Nu am inteles de ce piesa lui Aaron Copland s-a numit Fanfara pentru un om obisnuit. (Ia sa vad daca tu intelegi dupa ce asculti) M-am gandit mereu la un fluture care iese cu surle si trambite din coconul lui sau la un om care a crescut si a a devenit cineva, uitandu-se cu uimire la mainile si picioarele si degetele lui care au crescut.
Am fost de-a dreptul surprinsa sa ascult Rapsodia I a lui Enescu cantata fara viori, doar cu instrumentele mai sus amintite. Ce-i drept partea asta a fost deliciul intregii sali. O pereche de pe randul vecin era pe punctul de a se ridica in picioare si a pune de o hora. S-au multumit insa doar sa se ia de mana si sa le miste in ritmul obisnuit al unei hore. Asta m-a facut sa ma gandesc un pic cum ar fi daca s-ar dansa la nunta pe Rapsodia I. Ar zice si Enescu saracu, ca uite asa se mai bucura lumea si de muzica lui.
Madrigalul fost un fel de cireasa de pe tort. Sau ambalajul atragator de la croissant (Trebuie sa recunosc ca pe mine Madrigalul m-a convins sa iau biletul cand mi-a povestit Ana de concert.) Costumele renascentiste (m-am gandit si la cum mi-ar sta imbracata intr-o rochie din vremea aia), vocile curate (mi-ar fi placut sa vad si mimica dar cocotata de pe unde eram nu am prea putut vedea asta), repertoriul variat (de la piese la care intelegi cuvinte la piese fara cuvinte - imi dau seama ca cele din urma sunt cel mai dificil de invatat ), bisul de final (Claim every mountain...din Sunetul muzicii) toate astea m-au facut sa ma bucur ca am venit la concert. Impreuna cu fanfara lui Copland si cu dirijorul foarte expresiv, cu instrumentistii imbracati in uniforma cu snur si cu pantaloni la dunga (cred ca nu ar fi putut canta la vioara din cauza snurului. S-ar fi incurcat in el) si cu publicul foarte colorat.
Cand dati de vreun afis cu un concert la Sala Radio prin oras...acolo unde nu va asteptati sa-l gasiti, sa stiti ca va fi un concert aparte...din toate punctele de vedere.

Cand trebuie sa crezi ceea nu poti sa crezi

Se spune ca pofta vine mancand. Pe acelasi linie s-ar putea spune ca bucuria vine zambind, credinta vine...afirmand-o cand toate iti stau contrar, fericirea vine...luptand impotriva tendintei de a te retrage de-a pururi in cochilia, pestera carapacea ta. Asa ca...astazi vreau sa cred desi mi se pare ca toate imi stau impotriva, toate ferestrele si usile mi se par inchise si ferecat si toate ploile parca s-au abatut asupra mea...plecata de acasa si fara umbrela si fara pelerina.
Vreau sa cred ca El iti da unele lucruri nu doar ca sa ti le ia apoi ca sa te vada suferind, ci ti le ia pentru ca sa-ti dea ceva si mai bun in schimb.
Vreau sa cred ca nu trebuie sa plangi ca unele lucruri s-au terminat, ci sa te bucuri ca s-au intamplat.
Vreau sa cred ca toate lucrurile lucreaza impreunta spre binele celor ce-L iubesc pe El. Si ca, dificultatea lor este direct proportionala cu binele ala frumos care va fi dupa. Si sa nu uita ca felul de lucru este legat de dragostea mea pentru El. Daca nu-L iubesc, ar fi tot mai greu sa lucreze.
Vreau sa cred ca atunci cand pleaca cineva, nu pleaca si lectiile si lucrurile frumoase invatate. Ci ele raman si fac din tine un om nou.
Vreau sa cred ca tot ceea ce se intampla (oricat de dureros si mult ar fi) este parte a unui proces special de constructie...nu este rodul unei intamplari. Si vreau sa cred ca rezultatul va fi frumos.
Vreau sa cred ca El nu ma trece prin apa ca sa ma inece ci doar ca sa ma duca pe celalalt mal unde lucrurile sunt mai mult decat mi-as putea imagina.
Vreau sa cred ca soarele straluceste chiar daca nu-l vad si ca este.
Vreau sa cred ca la capat se afla un curcubeu.
Si chiar daca teoretic in momentul asta nu pot sa cred, trec peste mine si aleg sa cred in ciuda a tot ceea ce nu vad.

Cand oamenii nu se grabeau

De cele mai multe ori, din dorinta de a economisi timp sau mai bine spus de a castiga timp obisnuiesc sa fac mai multe lucruri in acelasi timp. Citesc la masa. Ascult radioul in timp ce scriu mail-uri, fac socoteli, numar embleme, dau telefoane, strang stiri, vorbesc pe mess, fac planificari sau alte lucruri care nu necesita maxima mea concentrare si care pot fi facute si ele in acelasi timp, ascult concerte de muzica clasica in timp ce lucrez la materiale care necesita o concentrare mai mare cum ar fi scrisul unui articol sau revizuirea altuia, scriu pe blog (uneori) in vreme ce am cateva ferestre de mess deschise, invat la engleza in timp ce gatesc si lista ar putea continua.
Astazi, ascultand Romania Cultural in vreme ce mai indeplineam si alte lucruri administrativ birou-iesti am auzit o poezie a lui Radu Cosasu....despre vremuri cand oamenii nu se mai grabeau si nici nu aveau atatea facilitati tehnice ca noi...si totusi...ceea ce facea ei era mai consistent si miezos. Ca dovada ca si astazi ne mai amintim de ei. La inceput am ras in sinea mea ascultand poezia...treptat insa....mi-am dat seama de substratul ei...si m-a facut sa mi se faca dor de o vreme cand nu ne grabeam atat de mult si ne bucuram de toate lucrurile...pe indelete...sau poate de un an de vacanta in care sa ma bucur de toate lucrurile...pe indelete

La o coada, într-un supermarket, asteptînd sa platesc la casa...

Toata ziua de ieri - chiar si în foiala unui supermarket, asezîndu-ma la coada sa platesc la casa - m-a hartuit textual urmatoarea socoteala:

Cervantes nu a cunoscut trenul.
Shakespeare nu a vazut niciodata o camera-video.
Eminescu nu a vazut o debarcare pe Luna.
Tacit nu a deschis nicicînd vreun ziar.
Kant nu a mers cu metroul.
Dumas nu a stiut ce este un cosmonaut.
Balzac nu s-a asezat în fata unui bancomat.
Sei Sonagon nu a citit nici un text postmodernist.
Proust nu a trimis si nu a primit vreun e-mail.
Rembrandt nu a intrat niciodats într-un cinema.
Dante nu a vszut în viata lui un aeroport.
Jules Verne nu a urcat cu liftul pîna la etajul 10.
Beethoven nu a atins cu mîna lui un calorifer.
Gogol nu a lucrat în vreo camera cu aer conditionat.
Bach nu a dat vreodata, cuiva, un telefon.
Dostoievski habar n-a avut ce este un televizor.
Goethe nu a avut în casa fax.
Voltaire nu a vazut vreodata un elicopter.
Mozart nu a auzit niciodata de un bypass.
Cehov nu a descris în nici o nuvela un geam termopan.
Bruegel batrînul nu a sinut niciodata în mîna o telecomanda.
Walt Whitman n-a trait în satul planetar.
Tolstoi, cu ochii lui, nu a urmarit zborul unei rachete sol-aer.
Flaubert, recitîndu-si frazele perfecte, nu a avut lînga el, pe masa, un magnetofon.
Socrate n-a intrat într-un hotel de 5 stele.
Stendhal nu a vorbit niciodat? la un interfon.
Creanga nu s-a întins pe nici un divan psihanalitic.
Hugo, hélas, nu a cunoscut ce e un computer.
Goya, în atelierul sau, nu a aprins un bec electric.
Marx nu a trait nici o zi sub o dictatura a proletariatului.
Swift nu a contemplat niciodata o Statuie a Libertatii mai înalta decît Gulliver.
Caragiale nu a vazut la fata ce va sa zica un penalti.

În fond, toti s-au descurcat foarte frumos, conformîndu-se legii nescrise: "on ne peut pas empccher le progres". Toti sînt în progres de la o zi la alta, cum ne anunta, pe vremuri, Eugen Schileru, la "o coada" - lînga "Carturestii" de azi - pentru un Le Monde legal, la zi: "Turgheniev scrie din ce în ce mai bine...".

Exact asa i-am articulat si casieritei, odata ajuns în fata ei: "On ne peut pas empecher le progres". Ea a batut intens din gene si m-am simtit obligat sa-i traduc. Ea mi-a raspuns foarte amabil:

- Am înteles, domnule... si eu am facut franceza în liceu.

Pe bulevard, mi-am extins investigatia pîna în secolul trecut si am constatat - fulgerator - ca Sebastian si Camil nu s-au sunat niciodata pe mobil...

Ce-ti trece prin cap dincolo de zambetul de la sfarsitul poeziei?

Gaseste-l, adu-l!

Materiale: nimic
Plasarea in terenul de joaca: 4 grupuri care ocupa fiecare colt al salii, stand in semicercuri.

Desfasurarea jocului: Liderul striga un obiect pe care grupurile trebuie sa il aduca (De exemplu: cineva care poarta rosu, o soseta, un pantof, un fir de iarba, persoana cea mai mica din echipa, doi pantofi legati impreuna, o foaie de hartie, frunza unui copac, un baiat de 10 ani, o moneda, un lider etc)

Prima persoana care ajunge la lider cu obiectul cerut castiga 1 punct pentru echipa lui. Apoi se striga urmatorul obiect si asa mai departe. Obiectele nu se numara daca sunt purtate de curier!

Castigatorul este...echipa cu cel mai mare punctaj.

Invatatura jocului: Uneori in viata trebuie sa muncesti repede si in echipa

P.S. Nu uita sa stai de vorba cu ei dupa incheierea jocului pentru a vedea care sunt lectile pe care le-au invatat. S-ar putea sa descoperi si altele in afara de cea de mai dus. Ai grija la eventualele suparari ale celor care vor pierde. Poti sa inchei jocul cand diferenta dintre grupe este cat se poate de mica sau chiar la egalitate.

(Joc preluat din "Jocuri pentru toti", editura One Way Romania, 2008)

Farfuria cu mucenici

Pentru mine, mucenicii pe care ii face mama in fiecare an au gust de copilarie si de primavara. Imi mai aduc aminte si acum de diminetile in care ma trezeam cu noaptea in cap (dar tot dupa mama...evident) si intram pas pas in bucatarie, cu ochii lipiti de somn, sperand ca prin minune mucenici sunt deja fierti si o sa pot sa imi umplu o farfurie cu varf si indesat peste care o sa presar apoi nuca si scortisoara si o sa mananc pe saturate. De cele mai multe ori nu erau cu totul fierti si trebuia sa imi fac de lucru, sa fac ghiozdanul, sa mai fac una alta..sperand ca totusi vor fi gata inainte sa plec la scoala si o sa apuc sa mananc o portie. La scoala subiectele erau normal..tot mucenicesti. Daca ai mancat, cate porti, ce le-ai pus in plus (sunt curioasa daca azi mai au copiii la scoala discutii atat de....interesante)? Imi aduc aminte de o colega chiar care a venit o data cu borcanul de mucenici la scoala, sperand sa ii manance in pauza mare. Si cum era si normal...2-3 zile mancam doar mucenici dimineata la pranz si seara...pentru ca mama draguta ceda insistentelor noastre (cu tata in frunte) si mai facea un rand chiar daca trecuse sarbatoarea. Asa...de dragul nostru. Mucenici insa in alta luna a anului nu am reusit sa o convingem sa faca niciodata.
Astazi, nu m-am mai trezit dimineata sa mananc mucenici. Nici nu imi amintesc sa fii fost pusi la fiert de cu zori, ca pe vremuri. Dar seara, cand mi-am pus portia mult asteptata, mi-am adus aminte de copilarie si de vremuri de demult...cand nu aveai alte intrebari decat: Or mai avea mult de fiert?

Postare pentru pian si orchestra

Imi place sa ascult muzica. Sau poate mai bine spus imi place felul in care sunetele adunate construiesc in mintea mea imagini. Chiar daca lucrul asta nu mi s-a mai intamplat de ceva vreme (Vremea cand m-am gandit cum ar fi daca m-as face critic muzical). Poate si pentru ca de cele mai multe ori muzica e doar fundalul pentru alte lucruri si activitati, ocupatoare de spatiu si nu neaparat imaginea in sine. Imaginea colorata sau alb-netru, prafuita sau nou-nouta, incetosata sau plina de soare.
De curand insa am descoperit sau mai bine zis cineva m-a ajutat sa descopar (multumesc Stefan)un concert care probabil a trecut pe langa urechile mele de mai multe ori. Insa niciodata nu a trezit in mintea mea atat de multe imagini.
Imaginea unei povesti dintre un pian si o orchestra. In care pianul sta si asculta intreaga vorbarie a orhcestrei intervenind in momentele esentiale. Uneori chiar sfios In rest tacand si bucurandu-se de iuresul ei. O poveste in care pianul ca un cavaler cedeaza locul printesei orchestra, intervenind pentru a-i pune in valoare nuantele.
O poveste despre un copac in prag de primavara. Un copac caruia ii apar pe neobservate primii muguri. Pentru ca apoi sa izbucneasca in toata frumusetea lui. Ramanand insa la fel de tacut si asteptand sa fie observat. Pe langa cati copaci atat de frumosi nu trecem in fiecare zi fara sa bagam de seama nuantele si culorile lor?
O poveste despre un Beethoven care scrie un Imperial parca pentru a dovedi ca lucrurile cu adevarat marete se ascund in nuantele subtile de pian.

Cărţi, meserii, proverbe şi alte câteva

Descriere: Toţi participanţii vor fi împărţiţi pe grupe de 5-7 participanţi.(Jocul se poate face şi in grupele deja formate) Grupele vor fi plasate la distanţă una de alta. Fiecare grupă va trimite pentru început câte un reprezentant la conducătorul de joc. Acesta le va oferi fiecăruia posibilitatea de a alege un domeniu dintre următoarele: Titluri de cărţi, Proverbe, Meserii, Sentimente, Personaje biblice, Obiecte din bucătărie, Instrumente muzicale. O dată ales domeniul, fiecare reprezentant primeşte un cuvânt din domeniul ales. Acesta se va întoarce la grupul lui şi va trebui să mimeze cuvântul respectiv. În momentul în care grupul ghiceşte cuvântul, un alt membru al grupei merge la conducătorul jocului pentru a primi un nou cuvânt din acelaşi domeniu. Când fiecare membru al grupei respective a mimat câte un cuvânt, jocul poate fi considerat încheiat pentru ei. În acel moment ei pot merge să ajute o altă echipă, care se descurcă mai greu, oferindu-i consultanţă în descoperirea cuvintelor. Ei nu au voie să mimeze dar pot ajuta grupa sau pe cel care mimează în oferirea de sugestii pentru clarificare.

Lecţii/obiective: Sudarea echipei, dezvoltarea creativităţii, înlocuirea spiritului de concurenţă cu cel de ajutorare a altora.

Materiale: liste cu cuvinte pentru fiecare domeniu în parte

Jocul de joi

M-am hotarat!!! Pentru ca multa lume ajunge la mine pe blog cautand jocuri, m-am gandit cum ar fi daca as posta un joc pe saptamana. Ca daca tot ajung aici dupa jocuri, sa gasesca si ceva care sa le prinda bine. Asa a aparut ideea rubricii Jocul de Joi. Si in fiecare joi o sa fie cate un joc....cu o lectie. Ca sa iti fie joaca si mai draga....Jocurile nu sunt realizate de mine. Sunt gasite, jucate, invatate de prin carti sau de pe la altii. Pana sa inventez eu Jocul de azi se numeste....

. Magazinul de pantofi

Descriere: Jucătorii vor fi împărţiţi pe 2 grupe. O dată realizate grupele, jucătorii vor trebui să se alinieze cu umerii strâns lipiţi unul de altul. Atunci când cele două rânduri sunt formate, jucătorii sunt rugaţi să închidă ochii. Li se va spune de asemenea că nu au voie să vorbească. Misiunea lor va fi aceea de a se alinia din nou, de data această în funcţie de numărul de la pantofi de la cel mai mic la cel mai mare. Pentru că nici nu văd şi nici nu pot vorbi, conducătorul de joc trebuie să aibă grijă să nu se lovească şi să-i îndrume când ajung în situaţii dificile.

Lecţii / obiective: Dezvoltarea creativităţii, disponibilitatea de a asculta regulile oricât de dificile ar părea., lucrul în echipă, disponibilitatea de a face unele lucruri…mai puţin plăcute (probabil că vor pipăi destul de mulţi pantofi înainte de a ajunge la forma finală).
La finalul jocului, grupele pot discuta pornind de la următoarele întrebări:

a. La ce anume te-ai gândit când ai auzit regulile?
b. Cât de mult credeai că veţi reuşi?
c. Ce anume ţi s-a părut cel mai greu?
d. Cât de greu îţi este să asculţi atunci când Dumnezeu îţi cere să faci unele lucruri aparent absurde?

Materiale: nimic

(Traducere si adaptare)

Radiolarit

Stateam cu totii in cerc. Ne uitam unul la altul asteptand ca cineva sa vina cu o propunere. Unii cautam denumirea pe fereastra, altii printre randurile celorlalti, altii intr-un colt de tavan. La un moment Andreea zice...Ce ar fi daca ne-am zice RADIOLARIT. Si ne explica ea ce si cum e cu el. Si Radiolarit ne-a ramas numele chiar daca uneori cand eram strigati la careu, se mai incurca ofiterul de serviciu in denumiri. Si ca si cum ar fi fost un nume cu talc, toata saptamana am avut de slefuit si descoperit lucruri noi.
Slefuit pentru ca nu invatam bine un lucru si ii si puneam pe oameni la pus in practica. Faceam noi comandamentul jocuri, trebuiau sa faca si ei. Faceam devotionale,le dadeam si lor ca tema realizarea lor. Uneori nu mai faceam noi ci doar ei. Traseu cu obstacole, traseu de verificare. Sau doar noi. Traseu biblic, traseu de investitura, traseu de orientare. Si ce fain e sa cauti azimutul prin zapada si sa numeri pasi de uriasi si sa te bucuri de o bucata de glucoza facuta pe jumatate. Slefuit pentru ca activitatea cu copiii presupune acest lucru. Pana sa te slefuiasca ei trebuie tu sa fii cat mai bine pregatit. Sa citesti, sa inveti, sa descoperi.
Ei si cu descoperitul este alta poveste. Dincolo de un nume nou de roca, am descoperit 7 oameni speciali pe care i-am avut in echipa mea (Raluca, Roxana, Cristi, Johnny, Andreea, Stela, Abi si cu Teo si Ana Me, vecinile de la Floarea de Colt in trecere pe la noi din cand in cand) si pe care abia astept sa ii vad ghizi si lucrand cu grupele lor. Si am invatat de la ei ca aparenta neatentie nu inseamna neatentie de fiecare data si ca un cuvant care aparent trece pe langa urechi s-ar putea sa se opreasca chiar unde trebuie. Trebuie doar sa astepti. Si sa fii dispus sa ceri si a doua sau a treia oara. Si sa ai incredere. Am invatat de la ei din nou sa tac si sa crestem impreuna. Si cand vorbeam prea mult, ma straduiam sa ma opresc cat mai repede si sa ii las pe ei sa povesteasca mai departe. Am descoperit cat de mica poate sa fie masa de ping-pong si cum esti tentat uneori sa joci pe langa ea si nu chiar la ea. Am invatat ca paleta trebuie sa devina a doua mea mana pentru a juca mai bine si ca lucrurile trebuie sa vina natural si sa nu fie fortate. Si as putea spune ca am invatat sa joc si ping-pong. S-ar putea sa mai imi iasa si a treia oara daca mai am in echipa un Gusti care sa tina scorul incurajator, o Mary care sa imi dea mingile sa le pot servi si un Stefan care sa se duca dupa cele pierdute si sa fie la fel de incepator ca mine si care sa joace doar de bucuria jocului combinata cu intrebari miezoase. Am descoperit ca nu trebuie sa lasi lucrurile mai putin placute sa iti disturbe atentia si sa te concentrezi asupra lor ci sa treci peste si sa te ocupi de ceea ce conteaza cu adevarat.
Am descoperit ca oamenii te pot surprinde (in modul cel mai placut) atunci cand vii fara nicio asteptare si iei lucrurile asa cum sunt. Si ce frumosi pot fi oamenii cand ii iei asa cum sunt! :)
Am descoperit ca inca mai am de slefuit la multe aspecte exploratoricesti si e bine! Ca nu cumva sa uit ca trebuie sa cresc!

Pe tacute

Inca de dimineata sau poate de ieri, tot caut ceva cuvinte. Le caut cu viteza cu care le sterg apoi pentru ca mi se par fie cam schioape, fie cam stangace, fie lipsite de o semnificatie pe care as dori-o mai adanca. Dar cum daca tot sterg s-ar putea ca pana la urma sa nu mai scriu nimic, zic totuşi sa incep de undeva.
Exista oameni ale caror taceri sunt pline de cuvinte. Si vorbesc asa de frumos prin tacerea lor incat am ajuns sa nu mai imi fie teama de ea atunci cand apare.
Exista oameni care stiu sa te surprinda nu doar in zilele in care uneori te-ai astepta. Ci si in celelate zile obisnuite care mai raman. Prin cuvinte, prin ganduri sau chiar si asezandu-se si facand un lucru pe jumatate cu tine.
Exista oameni miezosi ca o nuca. Sau ca un fruct bine copt. Si nu te plictisesti niciodata tot decojind.
Exista oameni la viata carora pe tacute, si poate nesurprinzator se mai adauga azi inca o frantura de miez. Si pe unul dintre ei il cunosc si eu.
Sa-ti fie anul plin de viata ca un mar ionatan, plin de rod ca o vita de vie in prag de toamna, plin de prospetime ca o gura de aer curat de la Dorna si de binecuvantare ca un cos cu cirese. Si daca va fi vreodata ca El sa taca....sa taca doar "in dragostea Lui" pentru tine (Tefania 3,17)
Ani vesnici, Daniel!

Tratat de cuvintologie sau varianta prozaica a unei balade moldovenesti

Dincolo de aspectul lui liric cu ulite oglinda luminate de luna, cu obraji rosii si sobe calduroase, cu plimbari pe lacul inghetat, cu cerul cu multe stele si catait cu...scara (ni s-a tot povestit de datul cu scara dar nu am ajuns nici sa il vedem nici sa il traim), proiectul "Condusi de El" cu baza in Sangereii Noi a fost unul dintre cele mai inedite si prozaice moduri de a incepe anul. Si pline de lectii noi, lunecusuri noi si oameni calzi.
Cuvintele de acasa nu se potrivesc intotdeauna cu cele de la fata locului. Lucru valabil in orice loc ai ajunge. Si schitele mai mult sau mai frumos schitate de acasa s-ar putea sa trebuiasca sa fie refacute de cateva ori in cursul unei saptamani pentru ca sa ajungi sa faci tot ceea ce ti-ai propus. Sau aproape. Si peste gustul amar ca toate nu iti ies asa cum ai fi vrut rasuna pe fundal ideea ca de fapt nu e proiectul tau ci al Lui. Si poate ca asa a fost mai bine.
Cuvintele au valoare si atunci cand nu sunt rostite. Nu doar atunci cand sunt. Uneori e greu sa le opresti la poarta buzelor. Mai ales cand undeva in adancul tau traiesti cu impresia ca ale tale sunt mai colorate, sau mai bune, sau mai altfel. Dar oprirea lor te face sa cresti. Si cresti bucurandu-te ca langa tine mai creste cineva....din cuvintele lui, rostite pe fundalul zambetului tau.
Uneori ne e teama sa rostim cuvinte. Mai ales cuvinte care se articuleaza in cereri. Poate ca nu am vrea sa mai punem o greutate in plus pe umerii altora. Poate e o neincredere pe care nu indraznim sa o articulam. Poate le vedem ca pe un semn de slabiciune. O recunoastere a neputintei mascate in spatele unui zambet frumos articulat. Si totusi...rostirea aduce dupa sine o serie de surprize. Surpriza de a vedea ca exista oameni carora le pasa, care se bucura si chiar asteapta sa preia din lucrul tau, surpriza ca a spune nu e semn de slabiciune ci de putere. Puterea de a recunoaste ca lucrurile sunt mult mai frumoase cand le imparti cu altii.
Cuvintele rostite rapid (nu la repezeala) pot fi o mare bataie de cap pentru cei din jurul tau. Asta ca o lectie ca nu toti au acelasi ritm si ceea ce tie ti se pare lent altora s-ar putea sa li se para mult mai rapid. Pentru a transmite unele lucruri e nevoie sa iti potrivesti cuvantul cu cuvantul altora. Si atunci urechea va fi mult mai deschisa sa asculte.
Semnificatile cuvintelor trec dincolo de ambalajul fonetic. Asa se face ca desi de multe ori in perioada respectiva in jurul meu se vorbea fie maghiara, fie rusa, fie chiar o romana rupta din hrisoave, reuseam de multe ori sa inteleg ceea ce se spunea. Poate din cauza zambetului,flexiunii vocii, subtitrarii gestuale, cuvintelor comune. Si cel mai clar era acest lucru cand ne strangeam cu totii si cantam fie pe ruseste, fie pe maghiara, fie pe romaneste, invantand fiecare unii de la altii. Nu mai era nevoie de nicio traducere.

P.S. La realizarea acestui tratat au contribuit Timea, Robert, Attila si intreaga echipa de proaspeti instructori de la Sangereii Noi.