Alergam pe plaja fara sa simt pietricelele intepandu-mi talpile sau nisipul strecurandu-se printre degetele de la picioare. Tot ce stiam era ca vroiam sa-l fac sa se ridice. Nu ma invatase nimeni lectii despre curenti de aer si vanturi. Aveam in minte doar imaginea clasica a copilului care alearga pe plaja pustie in vreme ce zmeul se inalta in spatele lui. Intr-un final s-a ridicat. Si tinand firul subtire strans intre degete mi-am dat seama ca era mai greu sa-l mentin acolo decat sa-l ridic. Mi-am dat seama ca zmeul trebuie sa-l simti. Cand sa strangi mai mult si cand sa-l lasi mai liber. Asa am invatat sa-mi exersez simturile zmeiesti....si uitandu-ma lung dupa el am mai invatat ceva. Dumnezeu poate fi uneori asemenea unui zmeu, acolo sus intre nori si raze de soare...de care te poti afla la o distanta egala cu lungimea sforii din palma ta. Trebuie sa ai insa grija sa nu ii dai drumul niciodata. Sfoara este semnul ca zmeul exista. Altfel o sa ti se para tot mai departe.
Visurile sunt asemenea unor zmee. Mai ales daca e vorba de cele pe care uneori nu am curajul sa le conturez. Si din lipsa de curaj s-ar putea sa ma trezesc cu mainile goale si taiate de ata subtire, ca semn ca o data am avut un vis. Visurile sunt zmeele colorate inaltate tot mai sus a caror sfoara nu ar trebui sa o scap niciodata. Si nici sa o las sa se incurce printre copaci, curmandu-le zborul.
Nu am inaltat un zmeu decat o singura data, dar lectia zmeului scapat din mana e una care se repeta. Am fugit sa prind sfoara pana nu se indeparteaza prea mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu