Vreau sa fiu mare e asa ca un fel de laitmotiv. Are in el ceva din neputinta copilului aflat in fata unei usi inchise la a carei clanta nu poate ajune sau a borcanului cu biscuiti de pe raftul cel mai de sus. Vreau sa fiu mare e un fel de refren amar pe are mi-l repet atunci cand asist neputincioasa la un lucru pe care nu-l pot schimba. Şi nu, nu intra in gama lui poate e mai bine sa ramana asa.
Ma mai trezesc spunand vreau sa fiu mare:
- cand dincolo de copilul din mine, unii oameni nu mai vad nimic;
- cand lucrurile se sparg in jurul meu si nu pot prinde toate cioburile pentru a le reface – poate cei mari au palmele mai late
- cand oamenii din jurul meu dau din umeri a neputinta si a oboseala – suficient de mare pentru a nu mai depinde de ei;
- cand mi se pare ca nu mai pot face pe nimeni sa creada ca visurile pot deveni realitate; - de parca un om mare ar putea...
- cand se frâng aripile zborului în faţa unei ferestre brusc inchise – suficient de mare ca sa deschid fereastra la loc sau sa schimb direcţia spre o alta;
- cand mi-as dori sa nu ma mai poata atinge si rani….nimeni si nimic.
Dar de fiecare data raman copilul ascuns intre jucariile lui de cuvinte care mai ridica uneori privirea la borcanul cu biscuiti.
2 comentarii:
Lasa Cris, o sa vina o zi cand o sa vrem sa fim mici :). Imi plac hainutele noi ale blogului tau. Ar fi frumos sa scrii odata de ce e jocul de-a joaca cea mai serioasa treaba. Pentru oamenii carora jocul li s-a parut mereu o treaba neserioasa. :)
Cu drag, Mada
Mai am si zile din alea stai linistita!
Pai...atunci ar trebui sa scriu si despre asta!
Multam de sugestie!
Trimiteți un comentariu