Franturi

Viata fiecãrui om e compusã din fãrâme. Fãrâme de zile, de vise si fãrâme de tine. Constat cu uimire cã sunt lucruri atât de mãrunte care mã trimit cu gândul departe încât nu-mi dau seama când s-au întâmplat toate. Când ai ajuns fãrâmã din gândul meu pe care o port mereu cu mine? Când ai ajuns cuvânt din cuvintele pe care le spun, pas din pasii pe care-i fac, aer din aerul pe care-l respir, colt din colþul meu de lume? Unde eram când s-au întâmplat toate? Uneori cred cã era mai bine sã fi fost pe fazã si sã nu fi lãsat totul sã se întâmple pentru cã nu m-a învãtat nimeni ce sa fac cu fãrâmele dupã ce întregul s-a rupt. Poate cã ar trebui sã le pãstrez bine, sã le pun undeva deoparte si sã le scot din când în când asta ca sã nu uit cã a existat o datã, undeva, un întreg. Sau poate din contrã pentru a nu mã mai gândi la un întreg ar trebui sã le scot la vânzare pentru a scãpa de ele definitv. Nu cred cã mai sunt amatoare de lucruri ce poartã eticheta „cum ar fi fost dacã ar fi fost”. Vând fãrâme din mine. Fãrâme care nici mãcar nu sunt ale mele ci sunt pline de tine. Cine ar cumpãra cuvinte, ploi, cãrãri ? Fiecare are cuvântul, ploaia si drumul lui. Deci ce fac cu fãrâmele? Va trebui sã le port cu mine. Sã le fac un cufãr, sã le închid bine si sã nu le las sã iasã decât o datã pe an. Sau nici mãcar atunci. Dar fãrã fãrâmele lui, fãrã frânturi din el, sufletul meu va avea fisuri, va fi un suflet ciuntit. Deci nici dacã le ferec nu va fi bine. Sunt totusi fãrâme din mine. Ar mai fi o solutie. Sã îti dau înapoi fãrâmele pe care mi le-ai lãsat, pe care le-ai lãsat în mine. Sã le dau? Cum adicã sã ti le dau înapoi? Ele sunt deja parte din mine iar a le da ar fi echivalent cu a rupe din mine. Si nu vreau sã dau. Pe mine vreau sã mã pãstrez. Vreau doar sã dau ceea ce doare, cenusa rãmasã dupã ce s-a stins focul si golul lãsat de ceea ce se rupe. Deci nu pot nici sã ti le dau pentru cã nu mã pot da pe mine. Deci sunt condamnatã sã le pãstrez. Esti o fãrâmã din fãrâma care se numeste mine.
P.S. de demult