Nu-mi plac diminetile aglomerate. Diminetile in care auzi mult prea bine muzica din urechile celuilalt, diminetile in care te inghesui sa prinzi un patrat de loc pana ce nu se inchid usile metroului, diminetile in care oamenii sunt mult prea apasati pentru a mai vedea ceva in jurul lor.
Vineri am plecat spre serviciu la fel ca in orice alta dimineata. Un pic pe fuga, un pic bucuroasa ca am ajuns in statie o data cu metroul, un pic impinsa de oamenii din jurul meu, un pic straduindu-ma sa imi tin echilibrul pentru a putea citi totusi ceva din cartea de zi cu zi.
Ca de obicei am schimbat la Victoriei, migrand spre peronul unde trage metroul de Pipera. Aglomeratie multa, inghesuiala pe masura. M-am incadrat in cele cinci minute regulamentar alocate pentru marea trecere. Undeva pe scari e batranica cu lalele in petalele carora imi clatesc ochii. Si imi repet ca de fiecare data ca imi voi cumpara un buchet de lalele...data viitoare. Pentru micuta mea vaza verde, transparenta care ma asteapta. De undeva, de dincolo de galagie se aude pierdut un sunet de vioara. Nu vine de la niciun dintre tv-urile "mirifice" care impanzesc peronul Suna mult prea natural. Si nu e nicio piesa obisnuita. Una dintre cele atat de obisnuite, un pic lautaresti, un pic false, pe care ti le mai canta muzicantii prin metrou. Vioara suna neobisnuit de bine pentru una de la metrou.
Undeva la picioarele scarilor se zareste vinovatul. Geaca verde, blugi un pic tociti. Nu pare a avea nimic iesit din comun. Doar canta fantastic de bine. Nu obisnuiesc sa ascult muzicantii din statii si vine si metroul....plus ca am intarziat...dar de data asta...e ceva cu totul diferit. Ma asez pe scara de jos, intr-o margine si ascult. Privirea mea urmareste cu atentie miscarile arcusului...
Poate ca asa ar fi sunat postarea mea de vineri, 10 aprilie 2009, daca la ora 9 as fi fost la statia de metrou de la Piata Victoriei si nu intr-un maxi taxi de Targu Mures. Si daca as fi stiut ca violonistul in hainele putin vechi este Alexandru Tomescu, unul dintre violonistii mei preferati si nu un simplu student care vrea probabil sa stranga bani sa plece acasa de sarbatori. Si probabil ca ar fi fost prinsa in alte culori, pentru ca nu ar fi fost doar un simplu exercitiu de imaginatie. Daca nu as fi stiut insa ca el e cel care canta, poate ca as fi zambit in sinea mea de farmecul si ineditul situatiei si as fi mers mai departe, urcand in metrou, grabita spre birou.
Cat de des trecem pe langa lucrurile frumoase de langa noi, fara sa le dam atentie? Cat de des trecem probabil pe langa oameni extraordinari fara macar sa stim lucrul asta? Cat de des suntem atat de prinsi in tiparele vietii noastre de zi cu zi, fara macar sa indraznim sa credem ca lucrurile pot sta altfel? Cat de des treci la metrou pe langa un violonist care canta la o vioara Stradivarius? De fapt de unde sa stii ca e Stradivarius daca nici macar nu te opresti. Poate ca in graba nici macar nu mai auzim. Sau e mult prea puternica muzica din timpan.
P.S. Poti citi mai multe despre mini-recitalul/experimentul de vioara din statia de metrou aici. Si tot acolo vei gasi si o mostra...vizuala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu