Era seară. Într-un magazin dintr-un cartier obişnuit, poate chiar cel în care locuiţi dumneavoastră, obiectele de iluminat au început să stea de vorbă. Vroiam neapărat să ştie cine este cel mai important dintre ele. Discuţia fusese începută de neon.
- Uitaţi-vă un pic la lumina mea. Unde aţi mai văzut ceva atât de puternic. Când se apasă pe butonul meu, se luminează întreaga încăpere. Nici un colţ nu rămâne neatins. Pătrund aproape în fiecare colţ. Nu pot trece dincolo de zid şi intra în magazie, dar cine ar vrea acolo? Nu m-ar mai vedea nimeni. Oamenii se bucură de lumina mea pentru a putea studia fiecare produs, pentru a vedea preţurile, pentru a număra restul, pentru a vedea chipul vânzătorului. Dacă nu aş fi eu…..cu siguranţă lucrurile nu ar mai fi la fel. Ia să văd dacă mai poate zice cineva ceva.
S-a lăsat linişte…..Neonul parcă deja strălucea şi mai tare de bucuria de a se ştii fără concurenţă, când deodată s-a auzit vocea puţin răguşită a lanternei. Nu îi pria foarte tare lumina rece a neonului.
- Înainte de vorbi, aş încerca să îmi aduc aminte de o anumită situaţie. Îţi aduci aminte de ultima ocazie în care…..a căzut curentul? Cred că memoria ta funcţionează şi în momentele în care se stinge lumina. Şi vânzătorul săracul, se împiedicase deja de nişte cutii dintre cele mari, până să mă găsească pe mine. Tu, cât eşti tu de neon, nu l-ai putut ajuta. Şi s-ar mai fi chinuit mult dacă nu şi-ar fi adus aminte că mă uitase undeva pe un raft. Unul mai de jos ce-i drept unde nu mă prea vede nimeni. Şi pentru că nici nu mă foloseşte des încă mai aveam bateriile bune. Şi cu mine, aşa mai slabă şi mai ruginită un pic cum par, a reuşit să umble la panou, să schimbe firele, şi să te facă pe tine, domnule neon, să luminezi din nou. Ei ia să vedem acum cine e mai…..?
Doamna lanternă nu a mai apucat să îşi termine propoziţia. A lăsat-o bateria când avea mai multă nevoie de ea. Sau o fi fost becul? Cert e că a rămas fără cuvinte. Şi neonul s-ar fi luminat şi mai tare….observându-se din nou singurul luminător valabil….dacă dintr-un colţ s-ar fi auzit vocea subţire a lumânării. Ea locuia la un alt raion, dar discursul neonului umpluse întreaga încăpere aşa că o discuţie despre lumină nu se putea purta şi fără ea.
- Cine o fi apărut mai întâi? Lumânarea sau neonul? Ce au folosit oamenii până să apari tu? Cum s-au descurcat în căutările lor prin casă sau prin locuri mai puţin accesibile? Cine este atât de mic şi subţire încât să se bage prin toate colţurile? Eu….în vremea în care tu nici nu erai, strângeam oamenii în jurul meu pentru a citi, copiii pentru a-şi scrie lecţiile, ajungeam unde tu nici nu te-ai gândit. Tu poţi sta prins doar în suportul tău, pe când eu pot ajunge în mult mai multe locuri. E suficient să mă iei în mână pentru a-ţi lumina drumul. Poate că nu sunt mereu la vedere. Raionul de lumânări nu este unul dintre cele mai vizitate. Dar atunci când au nevoie de mine, oameni ştiu unde să mă caute. Şi uneori nu răspândesc doar lumină ci şi un parfum plăcut în jurul meu.
Neonul nu a mai apucat să spună nimic. Paznicul a venit să stingă lumina înainte de a pleca acasă.
Luminile mici nu trebuie dispreţuite niciodată. Durează mai mult, ajută mai mult şi sunt întotdeauna acolo atunci când e nevoie de ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu