ca la 4 ani

Cand era mica, ramaneam adesea singura acasa. Mama la serviciu, tata la fel, surorile mai mari pe la scolile lor. Si vrand nevrand, trebuia sa imi gasesc o ocupatie ca sa treaca timpul mai usor, pana venea cineva acasa. Dincolo de facutul de bobarnaci pe almanahurile pentru copii sau pe ce mai prindeam, de stat cu o carte in mana, si dandu-i paginile mereu asa cum vazusem ca fac surorile mai mari atunci cand citeau, de decupat materialele din care vroia mama sa faca plapumi pentru a face haine la papusi, joaca mea preferata era cea de a radioul. Mai ales de la 1-3 cand era Post Meridian. Ma duceam la mama in dormitor, luam un scaun si il puneam in fata oglinzi celei mari, pe post de pupitru, dadeam drumul la radio, ma asezam si eu pe pat in fata aceleiasi oglinzi si a scaunului si incepeam sa repet ce zicea la radio. Stiri, informatii, rubrici. Cu melodiile era mai greu. Atunci luam pauza. Pe la 3, ma plictiseam de tot si renuntam. Oricum dupa 3 incepea o emisiune numai cu melodii si nu prea aveam ce sa fac. Dar in fiecare zi de la 1 se repeta povestea. Si scaunul, si oglinda, si Radio Romania Actualitati, si Post Meridian si stirile. Era jocul meu fix de fiecare zi.
Azi in biroul meu gol, uitandu-ma pe listele mari cu toate lucrurile pe care le am de facut, m-am simtit asemenea copilului de atunci, de la 4 ani care avea o lista cu multe lucruri de facut...ca sa nu se plictiseasca. Si ca sa ii treaca de urat.