Un an de joaca

Stiam ca ziua blogului meu e undeva prin iunie. Si uite ca a fost ieri. Cand te joci se intampla sa te mai pierzi uneori in zile, ore, date.
A trecut un an de la prima mea postare. Trebuie sa recunosc ca a venit dupa cateva bune ore de stat in fata calculatorului si incercand sa ma prind ce inseamna un blog, ce se ascunde in spatele fiecarei optiuni, butonas, setare (nici acum nu le stiu pe toate) cautand sa se potriveasca culorile, fonturile, litere. Iar pe 29 iunie 2008 a aparut prima postare. Si prima fata a blogului meu. Cu o papadie uriasa si nuante de verde. Ce poate fi mai jucaus decat fire de papadie pe care le tot zboara vantul incolo si-ncoace, alergandu-se intr-un joc de leapsa. Apoi am mai crescut, am mai invatat unele lucruri de la unii cu mai multa experienta ( multumesc Norel ) si am ajuns la imaginea cu gargarita si firul de iarba. Uneori trebuie sa cobori la firul lucrurilor pentru a putea vedea lucrurile in toata frumusetea detaliilor lor.
De ce jocul de-a joaca? Si cum de e jocul cea mai serioasa treaba? (asta ar trebui sa fie raspunsul la o intrebare pusa de Mada mai de mult)
Pentru ca traim intr-o lume in care tot mai des luam lucrurile tot mai in serios, uitand sa ne mai si bucuram de ceea ce e in jurul nostru. Si pentru ca lucrurile pe care ar trebui sa le luam in serios le luam prea in joaca
Pentru ca inca mai cred ca prin joaca se pot invata o serie de lucruri despre tine si despre lumea din jurul tau.
Pentru ca jocul nu e doar o zbenguiala ca sa mai scapi de surplusul de energie ci si un mod de a te raporta altfel la lucruri. Si nu neaparat acela in care iei lucrurile in joaca.
Pentru ca imi place sa ma joc cu cuvintele construind din ele stari, peisaje, povesti, atitudini.
Pentru ca undeva in adancul fiecaruia dintre noi mai traieste inca acel copil caruia ii place sa se joace.
Pentru ca imi place cum suna. Pur subiectiv argument.
Dupa un an de blog nu pot sa spun ca am invatat sa scriu mai bine ci poate doar sa scriu despre lucruri banale intr-un fel personal.
Nu pot sa spun ca am scris mult. Idei ar mai fi fost multe. Poate insa ca doar astea ar fi trebuit spuse.
Nu pot spune ca am spus lucruri existentiale, esentiale, super importante. DAr pentru mine, in momentul in care le-am scris au insemnat ceva. Si uitandu-ma peste unele dintre ele, zambesc si azi.
Nu pot spune ca m=am jucat destul. Ci poate doar suficient pentru o anume perioada.
Cat sa mai ramane chef de joaca si pentru anul ce deja a inceput.