12

A fost o data un copil care urca treptele unei statii de metrou. Sau un cititor care visa sa devina Ciresar. Sau o sora mai mica ce batea muntii cu sora ei mai mare. Sau o pustoaica din spatele blocului care visa ca o data, in vara dintre a saptea si a opta va face o excursie la munte cu prietenele ei cele mai bune, Dana si Ioana. Si parca mai era si Luminita. Oricum doar ele. Fara oameni mari. Sau cineva care incerca sa descopere cine sau ce ar vrea sa fie. Sau....
Copilul de atunci mai urca si azi scari de metrou. Uneori aceleasi, uneori altele. Pentru a se intalni uneori cu copii carora le e frica sa mearga singuri la explo din cauza cainilor de pe strada. Pentru a se juca, invata si canta cu copiii din grupa. Asa cum alti instructori faceau pentru el odata.
Cititorul de atunci citeste azi mai multe jurnale din inchisori decat carti pentru copii. Iar Ciresarul a devenit explorator. Si in dictionarul lui cele 2 sunt sinonime.
Sora mai mica nu mai e chiar atat de mica. Doar muntii au ramas aceiasi. Si dorinta de a-i batea carare cu carare, cu pasul langa pasul exploratorului. Ca fara el nu se poate.
Azi Ioana si Dana sunt mari. Uneori ne mai zarim pe strada, ne intalnim la chiosk si ne punem pe povestit. Niciodata insa despre tabara la care visam atunci. Tabara aceea nu s-a tinut niciodata. Insa in vara dintre a saptea si a opta, pustoaica de atunci a ajuns intr-o tabara de exploratori, in muntii Leaota. Si acolo a descoperit ca visurile pot deveni realitate. Si realitatea lor intrece orice inchipuire.
Azi, dupa 12 ani de la prima intalnire explo la care am participat ma mai intreb uneori cine sunt si ce voi face mai departe. Si printre neguri si semne de intrebare, un lucru e intotdeauna sigur. Explorator.