Oameni din cuvinte

Erau patru. Imbracati bine, aranjat. Tocmai primisera hainele de la curatat. Nici nu apucasera sa prinda mirosul acela de spatiu inchis, nefolosit. Nu crezusera insa ca le vor purta tocmai azi prima oara.
Ieri sunase un telefon. Ii speriase un pic. In linistea rece a diminetii de toamna se auzise taraitul lui prelung. Raspunsese Aceasta.
-Buna dimineata!
- Bine!
- Cum?
- Cand?
- Dar....
- Noi?
- De ce?
- Aha....Pentru o vreme ca aceasta.

Apoi a inchis. A ramas un timp cu receptorul in mana. In camera se mai auzea doar sunetul sec de ocupat.

Astazi erau toti cei patru bine aranjati in costumele lor negre, proaspat curatate. Pe Ovreme il strangea un pic la incheieturi. Se pare ca intrase la apa. Spera totusi sa nu-i faca nicio problema. Nu azi.
La un moment dat, cineva le-a facut un semn discret. L-au tras de mana si pe Ca si s-au dus. Ca era ca de obicei plecat cu mintea departe. Nici nu observase ca ii lipsea un nasture. Si nici nasturele nu spusese nimic. S-au apropiat, au ingenuncheat si l-au ridicat pe umeri. Era destul de greu. Probabil din cauza lucrurilor nefacute pe care le tot adunase in el, a visurilor care nu apucasera sa prinda contur, a amanarilor. Lui Pentru i-a intrat o aschie in degetul mic. Lemnul din care fusese facut nu era destul de bine tratat. Poate suferise si el o amanare.
Deodata a inceput sa ploua. De parca greutatea nu ar fi fost de ajuns. In zare, Aceasta a observat poarta mare din fier. Dupa zece minute au ajuns. Le-a deschis un batran. Poarta a scartait din toti drugii ei. Zgomotul l-a trezit chiar si pe Ca. Nu mai fusese niciodata acolo.
Batranul schiop deschidea drumul. Si in urma lui veneau cei patru cu o cutie mare pe umeri. I-a dus undeva la margine. Bine ca era si un copac mare acolo sa-i mai fereasca de ploaie. Groapa era deja sapata. L-au pus cu grija ca nu cumva sa il zdruncine prea tare. Aschia din degeul lui Pentru era inca usturatoare.
Batranul a scos de undeva o lopata. Si a inceput sa arunce pamant peste cutia de lemn. Printre zgomotele pamantului cazand pe suprafata lucioasa a lemnului, se auzeau voci:
- A fost un om bun.
- Visa atat de frumos!
- Vroia sa faca atat de multe lucruri.
- Imi povestea cum visa el sa schimbe lumea, sa-i ajute pe cei saraci, sa se joace cu copiii de la spital, sa viziteze batranii singuri. Ar fi putut face atat de multe lucruri.
- Avea un singur defect. Amana. Cineva i-a dat un ghiont mai putin prietenesc soptindu-i: "Nu e bine sa vorbesti de rau la groapa mortului."
- A fost un prieten bun. Stia mereu sa te incurajeze, spunand ca intr-o vreme ca aceea lucrurile se vor schimba. Mai ales cand avea el sa schimbe lumea. Nu azi, dar intr-o zi.
- Si prezentul? Ziua de azi?
Deodata s-a facut liniste. Batranul schiop aruncase si ultima lopata de pamant. S-au privit in ochii si se gandeau la ce vor face acum, intr-o vreme ca aceasta. La ce au amanat, aruncat, acoperit, ascuns, planificat, uitat. S-au mai privit o data. Si Aceasta a zis : Hai ! Nu stiu de unde se simtea atata hotarare in glasul lui. Dar parca ceva spunea ca nu vor mai fi amanari, nici zile de maine si poimaine. Dar de azi. Pentru a plecat primul. L-a urmat Ovreme. Si ultimul nu a fost Ca . Curios. Fusese atent tot timpul. Nici mintea lui nu mai plecase nicaieri. Aceasta a mai privit locul inca o data. Si i-a urmat. Dupa ei, a plecat si batranul. Ca un fel de semnul exclamarii. De fapt, daca te uitai atent, asta si eraul. O hotarare. Pentru o vreme ca aceasta!
S-a auzit un scartait de poarta si un lacat ce se inchide. In cimitir a ramas singura piatra funerara proaspat vopsita pe care cadeau picaturi mai de ploaie.
“Aici se odihneste Pentru o vreme ca aceea! Cel mai frumos, bun si amanator prieten. Sau poate doar nehotarat.”