Un sunet...un cuvant...o amintire

Pe drumul de la birou spre casa obisnuiesc sa ascult Radio Romania Cultural. Asta cand nu ma prinde pe Muzical vreun concert prea tare. Un alt fel de a deschide ferestre spre lume.Azi, punand casa in ureche, m-a izbit vocea un pic ragusita a profului meu de romana din liceu:Octavian Soviany. Si ca dintr-o data, au intrat pe fereastra lui 301 toate amintirile unor ani...parca acoperiti de frunze.
Emotia vestii veniri unui nou profesor. Unul despre care se spune ca e dur, si da 10 greu.
Prima ora si primul contact cu un profesor care la prima vedere nu iti spunea prea mult. Dar al carui timbru ragusit si un pic rarait iti atragea sigur atentia.
Prima ocazie de ascultare, pentru care ma pregatisem cu Alex, invatand Eminescu de zor. Si a fost un 9. Era ceva...Si au urmat si notele de 10 apoi.
Prima teza...intr-o zi in care majoritatea elevilor erau in greva. Cand era vorba insa de romana si franceza nu era niciodata greva. Si subiectul: Comentariul la "Si daca..." Si proful care trecea pe langa banca mea, aruncandu-si ochii peste ce scriam, pentru ca la final sa ma intrebe daca vreau sa merg la olimpiada. Ce as fi vrut mai mult de la un profesor de romana!
Orele lungi, niciodata dupa manual. Carti si autori de care nu auzisem niciodata. Pagini intregi scrise cu cea mai mare viteza. Lumi noi. Gustul pentru existentialism. Poezie multa. Comentarii inedite. Sclipiri de creativitate. Interpretari noi.
Orele lungi despre Bacovia si simbolism care nu putea incepe decat cu Baudelaire.
O dimineata de martie...singura data cand am chiulit de la romana si singura persoana pe care am intalnit-o venind cu Alex si Anca de la inghetata a fost chiar...profu de romana.
Orele de meditatiii de duminica dimineata, intr-a 12-a. Comentarii. Alte carti. Alte universuri. Povestile mele pe care i le dadeam sa citeasca. Textele complicate de gramatica pe care trebuia sa le analizez, sa le disec, sa le impart. Argumentarile.
Si gustul pentru citit, scris, comentat pe care l-a sadit si crescut in inima mea. Impreuna cu diriga. Dar asta e deja alta poveste.

Un an de vacanta

Rutina traficului de fiecare zi te face sa iti zboare mintea la tot felul de lucruri. Intre doua intersectii, timp in care 301 inainteaza ca melcul, ai timp sa analizezi, sa revizuiesti, sa te gandesti la cum ar fi si cum ar fi fost si la alte lucruri care incep cu cum.
Ieri in 301 m-a izbit ideea unui an de vacanta. Un an intreg, 365 de zile, in care sa fac toate lucrurile care imi trec prin cap, toate lucrurile care imi plac si pentru care nu am niciodata timp, sau timp suficient. Un an in care:
- sa ma plimb dupa pofta inimii:
- sa invat lucruri noi si practice;
- sa plantez flori sau sa lucrez intr-o gradina;
- sa invat sa schiez:
- sa zbor cu parapanta;
- sa invat sa cant la chitara;
- sa invat sa fotografiez:
- sa ma joc cu copii;
- sa merg la multe multe concerte;
- sa vizitez muzee;
- sa cunosc oameni faini langa care sa cresc;
- sa fac toate traseele de munte care ma asteapta
- sa.....

Un an de zile in care sa nu aud de 301 si de blocaje in trafic, de oameni nemultumiti, care bombane tot timpul, de lucruri care nu functioneaza, de vesnica problema a lui "cu ce ma imbrac azi" sau alte lucruri din gama asta, de un birou in care stau singura marea majoritate a timpului, de planificari, organizari, deconturi, facturi, sonerii, de socotit si aranjat. Un an in care sa ma bucur de tot ceea ce ma inconjoara pur si simplu. Sa ma minunez de minunatia lumii si de oamenii ei. Si de felul in care a creat Dumnezeu toate lucrurile si le-a aranjat la locul lor in felul Lui special.

La loc....comanda

Explorator fiind, prins prin tabere, ma uitam mereu cu jind uneori, la cei care armonizandu-si pasii si miscarile reuseau sa infrumuseteze ceremoniile de inceput si sfarsit de tabara. Sau doar de sfarsit de zi. Intoarceri la comanda, alinieri, intersectari, ruperi de rand si reintalniri, toate la comanda unei singure persoane, a carei voce umplea toata valea....toate aveau un farmec aparte. Si lasau in mintea mea deja cunoscuta zicala:....las ca ma fac eu mare.
Si uite ca pe negandite a venit si ziua aia> 12 octombrie 2008, Moeciu, Conventia Scolii de Lideri din Transilvania Sud. De cu seara, venise asa intr-o doara ideea. Cum ar fi daca maine la inchiderea conventiei am face ceva mars si parada? Si cum uneori nu e nevoie decat de o idee ca lucrurile sa prinda condtur, iata-ne a doua zi de dimineata la 7 si 20 toti cu ochii lipiti de somn, pe platoul unde pe timp de vara se intind corturile. MAi mult sau mai puin zgribuliti de frig,razand la incercarile lui Remus de a ne trezi si a ne face sa iesim din amorteala noastra, eram pregatiti pentru marea incercare. Cu atat mai mult eu, care eram novice in materie.
Inainte insa sa ne apucam de treaba a fost introducerea. Si a tot fost. LA dreapta....la stanga....stanga imprejur....si iar la dreapta. Si alinirea. Si sa stai in pozitie de drepti, privind doar la ceea ce este fx inaintea ta. Si din nou la dreapta. Greu sa faci vreo 30 de insi sa se miste toti in acelasi timp. Mai ales cand mai ai si unii cu doua picioare stangi. Sau drepte. Sau cu cate doua din ambele in functie de situatie? Si dupa ce am invatat sa ne miscam in doi timpi, am incercat sa mergem. Nimic mai simplu, nu? De unul singur da...dar sa pastrezi cadenta...sau sa incerci sa tii pasul cu celalat. Asta e alta poveste. Din fericire, nu am descaltat pe nimeni.
Introducerea fiind facuta, ne-am straduit sa invatam pasii apoi. Remus s-a straduit sa ne invete ceva nu foarte complicat, dat fiind si numarul mare. Dar...oamenii nu doua picioare stangi....Si nu stiu cum de s-a nimeri sa fim si in mijlocul coloanei de mijloc, ceea ce insemna ca la un moment dat eram conducator de moment. Se pare ca e adevarat pana la urma gandul ca nu inveti pana nu esti in mijlocul randului. Si pana la capat....si apoi din nou alinierea. Partea asta cu alinierea este una dintre cele mai ciudata. Parca cotul tau nu se intalneste niciodata cu cotul celuilalt. Si nici umerii nu sunt pe aceeasi linie. Si daca intorci capul mai vezi si alte lucruri decat ceafa colegului. Asa ca....alinierea este o treaba tare complicata. Si dupa vreo trei exersari si intoarceri, si exersarea pe loc repausului de parada...care e o chestie tare hazlie...cred ca tare s-o mai amuzat Remus de pe margine, vazand straduintele noastre de a face totul sa fie cat mai...de parada. Si cand in sfarsit ne-am incalzit si noi...s-au rupt randurile.
Marele moment insa avea sa fie mai spre pranz. La cermonia de inchidere a Conventiei. Toti imbracati la patru ace...in uniforma de explo adica. cu camasi albe cat mai putin sifonate, cu bascutele rosii...cine avea. Cu slash-urile mai mult sau mai putin fara specializari...dar toti cu emotii si concentrati sa ne iasa toate miscarile, toti pasii, toate intoarcerile si tot ce mai era. Si totul a inceput cu alinierea. Si parca s-au atins coatele. Si parca daca te straduiai vedeai doar ceafa colegului. Si pana sa iti dai seama daca totul e chiar ok...s-a dat startul. Primii trei pasi cu zgomot, sa se simta ca ne-am pornit, urmatorii in tacere. Si numeri bine in minte ce ai de facut, si astepti sa iti vina randul sa te intorci, mergi in coltul tau, apoi iei coltul, mergi incet sa nu ajungi inainte celeilalte jumatati de rand, te intersectezi cu ea, astepti, te intersectezi cu altii, iti iei randul de cap de coloana de mijloc, astepti sa vina si celelalte doua randuri, pornesc toate trei...si cand e vorba de oprire....mai fac un pas in plus. Nu stiu de ce numaraotarea mea pana la doi...nu a fost aceeasi cu a celorlalti. Zambesti larg, speri ca nu s-a auzit prea tare pasul tau in plus, si te concentrezi sa faci chestia aia...ca de parada. Cred ca s-a vazut in toate felurile posibile...dar oricum pentru prima data....o fost bine. Si nici timp prea mult nu am de gandit, nici la gafe, pasi in plus sau chestii similare...ca trebuie sa dau steagul jos, cat mai repede...si sa ma duc cu el, frumos, larg deschis - bine ca nu m-au pus sa-l impaturesc eu ca ma incurcam in el si in miscari cred - la Semida. MA asez cuminte...si rasuflu usurata. De acum partea mea s-o terminat. Curand vin frumos si ceilalti....dam steagul din mana in mana, ne luam la revedere onorific...facem pozele de final....A trecut si primul meu exercitiu de mars si parada....Pana la urmatorul...la loc...comanda.

Cuvinte....framantate

Framant in maini un cuvant. Ca atunci cand framanti o batista sau rupi un servetel bucatica cu bucatica tocmai pentru ca nu stii ce sa faci cu ele si vrei sa ascunzi ceva din stangacia lor. Sau din emotii. Emotii nascute din alte cuvinte. Il framant cu atentie. Nu as vrea sa iasa ciunt sau frant sau fad. Il framant si din cand in cand zambesc. Ca o ...pregustare a cuvintelor ce vor veni. Zambetul e aperitivul cuvantului. Si mai e si cate o privirea sfioasa. Ca sa alunece zambetul mai bine.
Inca mai framant. Mai am la un colt cred. Probabil ca e cremuitul pantofilor. Sau o cuta de la fustita. Sau un fir de par ce nu vrea sa se aseze in niciun fel. Cuvintele pot fi tare pretentioase uneori. Nu accepta ca vocalele sa fie turnate inaintea consoanelor. Sau invers. Trebuie sa am mereu grija la framantat.
Cred ca de acum e gata.
- Cum, ai plecat? Si cuvantul.....?
Of, si ti-am zis sa termini mai repede cu pantofii! O urma de praf pe talpa....