20 august

Aeroportul din Londra e mare si luminos. Si cu o gresie nu prea rece. Sau nu suficient de rece pentru picioarele mele. La unul dintre punctele de verificare ne-au pus sa ne descaltam ceea ce a fost foarte amuzant. Ca si poza facuta de Beni cu noi desculte.
Zborul spre Londra a fost unul linistit. Exceptand galagia si veselia noastra. Andreea cu bucuria ei caracteristica dadea tonul. Apoi mai eram si noi pe langa ea pentru a-i tine isonul. Nu stiu cum s-au simtit oamenii de langa noi, dar noi sigur ne-am simtit bine. Suntem cu totii atat de entuziasmati si plini de voie buna. Niciodata nu am crezut ca poate fi atat de fain sa zbori cu oameni pe care ii cunosti. Si am admirat norii. Si ne-am straduit sa vedem Marea Nordului dincolo de ei. Si oamenii zambitori de la British Airways. Si mancarea cu gust ciudat. Si toate intrebarile la care ne straduiam sa aflam raspunsuri. De ce trebuie sa inchizi telefonul, de ce aia si de ce cealalta. A fost interesant.
Acum stau pe un scaun in Heatrow si scriu. Aeroport mare, aerisit, luminos. Oameni linistiti, intinsi pe scaune pentru a mai prinde un pui de somn, desculti, preocupati de cartea, ziarul, revista din mana lor. Unii mai striga dupa copii. Avioane care decoleaza la fiecare 30 de secunde. Incep sa inteleg ce simtea Micul Print atunci cand isi muta doar un pic scaunul pentru a vedea un alt apus de soare. In Londra ploua. De fapt, la ce altceva ne-am fi putut astepta. Si inca mai imi staruie pe varful limbii gustul picant al sandwich-ului cu naut luat de undeva de pe aici. Asta dupa un tur dupa carti postale. Din acest punct de vedere as putea spune ca sunt destul de ciudati oamenii de aici. Pretul este trecut doar in moneda lor, care are o multime de subunitati, astfel incat atunci cand primesti restul, parca ai mana plina de marunt. Dar nu prea stii cat valoreaza toti banutii la un loc. Parca la fel e si in viata uneori. Ti se pare ca primesti o multime de lucruri, cand de fapt e doar ceva maruntis. Sper totusi sa ma prind pana la urma, si sa mai am de o carte postala la intoarcere.
Dar pana atunci mai e. Oricum am deja 2 carti postale, un servetel si un mini-ghid. Parca as fi un copil ce incepe sa deschida ochii spre lume si vrea sa prinda totul dintr-o privire. Ca tot ne intreba cel de la Otopeni care ne-a preluat bagajele daca suntem minori.
De acum astept avionul spre Johanesburg. A doua escala. Si mai e ceva. Asteptam tacuti sa se afiseze poarte de imbarcare. G5.

dor

Mi se face uneori dor să iubesc. Să iubesc aşa cum iubesc zilele de vară în care nu fac nimic altceva decât să îmi las faţa mângâiată de soare. Aşa cum iubesc plimbările toamna prin pădurea plină de culoare, când îmi umplu mâinile de frunze ca pentru a imprima culorile în mine. Şi o dată cu ele toată bucuria şi farmecul lor. Aşa cum iubesc copiii care bâjbâie la primi lor paşi, râzând în acelaşi timp cu toată bucuria care poate încăpea în inima şi gura lor.
La fel cum îmi place să îmi feresc picioarele de valul care aleargă să mă prindă. Mereu tot mai aproape. De parcă am juca leapşa.
Mi-e dor de inima în care inima mea să îşi găsească ecoul. Mi-e dor de zâmbetul la care zâmbetul meu să răspundă sfios, cuminte, surprins. Mi-e dor de privirea care se aşterne uşor de undeva de la margine de lume şi aşteaptă să i se dea un răspuns. Mi-e dor de luminile din ea şi de ochii tăi ce se joacă de-a faţa cu ai mei. Cine pe cine va zări primul. Am avantajul de a mă putea ascunde în spatele genelor mele. Şi uneori pot să te mai zăresc printre ele. Dar ceva bate şi dincolo de asta. De undeva din gândul meu o privire îi zăreşte. E rândul meu să mă pun.
Mi-e dor de cuvintele care se întâlnesc la mijlocul tăcerii dintre noi. Şi se aşează cu capul în mâini şi stau de vorbă. Despre ce visez eu, despre ce aştepţi tu, despre gutuile pufoase din livada de peste drum, despre frunza care tocmai s-a aşezat pe pantoful tău stâng, despre firul de lalea care se odihneşte în palma mea, despre melcul care tocmai a trecut printre noi. Şi când obosesc tac. Şi îşi pun capul unul pe umărul celuilalt, ascultând celelalte cuvinte.

Prietenie

Se spune ca mai bine mai tarziu decat niciodata. La fel ca si unele prietenii. Poate ca nu vin intotdeauna cand ai vrea, dar sigur vin la vremea potrivita.
Ne-am cunoscut intr-o vreme in care urma pozelor inca se mai vedea daca puneai filmul in lumina, in care visurile incepeau sa prinda contur, in care imi placea sa vorbesc mult si sa conturez si mai si.
Am inceput sa palavragim intr-o tabara....si intr-o vorba am tinut-o multa vreme. Si cred ca am mai tine-o si astazi daca nu am fi crescut intre timp si daca notiunea asta bizara din patru litere nu ar fi ajuns atat de rara pentru fiecare dintre noi. Dar poate ca in toata palavrageala noastra nu am apucat niciodata sa-ti si multumesc. Mereu luandu-ne cu vorba cu tot felul de chestii am uitat sa mai amintesc si cuvantul asta pe undeva.
Multumesc pentru toate zilele de nastere surpriza pe care intr-un fel sau altul le-ai scos mereu din maneca. Si mai ales pentru o dupa-amiaza de la 20 cu nuante de portocaliu pal.
Multumesc pentru toate noptile pe care le-am petrecut vorbind prin deplasarile noastre si pentru ca de cele mai multe ori ai ocupat locul din dreapta sau stanga. Cat de sarace ar fi fost daca nu erai si tu acolo. Si cat de multe ocazii de ras as fi pierdut.
Multumesc pentru toate concertele la care am cantat impreuna, zambind una la alta la versurile cu cheie sau privind impreuna cu ochi mari prin sala.
Multumesc pentru toate programele la care am lucrat impreuna si si pentru cele la care am visat. Si cine stie daca nu le vom si duce la capat intr-o zi.
Multumesc pentru ocaziile in care m-ai adus cu picioarele pe pamant cand visam prea mult sau in care m-ai facut sa imi spun....de ce nu? Si multam ca nu mi-ai spus niciodata ca vorbesc prea mult.
Multumesc pentru o inghetata mancata o data in miez de iarna cand alti oameni mancau cozonac.
Multumesc pentru ca umarul pe care mi l-ai pus mereu la dispozitie, atunci cand se frangeau visurile si mi se parea ca toate lucrurile se frang o data cu ele.
Multumesc pentru ca ai fost mereu....prietena mea.
Si cam cu o intarziere de 15 zile......Ani vesnici draga mea Miha si ani buni si frumosi ca o prietenie cu multe zile cu soare. Si ca o promisiune implinita