Îmi place să merg cu trenul care mă duce ca gândul și îmi place să observ oamenii din jurul meu. Cărțile lor, fețele lor, poveștile lor.
Trenurile mele sunt trenuri în care mergi iarna cu prietenii și uneori îngheți de frig dar răzi și te joci din toată inima, uneori stând pe scări pentru că nu mai ai loc.
Trenuri în care stai cu cartea pe genunchi, te uiți pe geam și parcă timpul stă în loc (chiar și când nu mergi cu personalul) Sunt trenuri cu care mergi noaptea ca să ajungi dintr-o tabără în alta, uneori băgat adânc în sacul de dormit sau inventând metode în care să ții geamul închis sau deschis.
Sunt trenuri pe care le prinzi pe ultima sută de metri, trenuri pe care le pierzi si trenuri din care uiți să cobori și astfel ajungi în locuri în care încetasei să crezi că vei ajunge.
Trenurile mele sunt trenuri care bat țări în lung și în lat. Trenuri cu ferestre atât de curate și mari încât ai sta cu nasul lipit de geam ca să nu pierzi nici un vârf de munte, casă cu mușcate cățărătoare sau un lac albastru albastru.
Trenurile mele sunt pline de visuri. Visuri de a face turul Europei cu trenul (era să scriu întâi turul lumii dar m-am gândit că e puțin imposibil) sau de a merge cu trans-siberianul.
Trenurile mele sunt pline de speranțe. Speranța că într-o zi într-o gară mă va aștepta Cineva la coborâre. Trenurile mele sunt cele mai frumoase trenuri.
Sursa foto: google
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu