Un an de joaca

Stiam ca ziua blogului meu e undeva prin iunie. Si uite ca a fost ieri. Cand te joci se intampla sa te mai pierzi uneori in zile, ore, date.
A trecut un an de la prima mea postare. Trebuie sa recunosc ca a venit dupa cateva bune ore de stat in fata calculatorului si incercand sa ma prind ce inseamna un blog, ce se ascunde in spatele fiecarei optiuni, butonas, setare (nici acum nu le stiu pe toate) cautand sa se potriveasca culorile, fonturile, litere. Iar pe 29 iunie 2008 a aparut prima postare. Si prima fata a blogului meu. Cu o papadie uriasa si nuante de verde. Ce poate fi mai jucaus decat fire de papadie pe care le tot zboara vantul incolo si-ncoace, alergandu-se intr-un joc de leapsa. Apoi am mai crescut, am mai invatat unele lucruri de la unii cu mai multa experienta ( multumesc Norel ) si am ajuns la imaginea cu gargarita si firul de iarba. Uneori trebuie sa cobori la firul lucrurilor pentru a putea vedea lucrurile in toata frumusetea detaliilor lor.
De ce jocul de-a joaca? Si cum de e jocul cea mai serioasa treaba? (asta ar trebui sa fie raspunsul la o intrebare pusa de Mada mai de mult)
Pentru ca traim intr-o lume in care tot mai des luam lucrurile tot mai in serios, uitand sa ne mai si bucuram de ceea ce e in jurul nostru. Si pentru ca lucrurile pe care ar trebui sa le luam in serios le luam prea in joaca
Pentru ca inca mai cred ca prin joaca se pot invata o serie de lucruri despre tine si despre lumea din jurul tau.
Pentru ca jocul nu e doar o zbenguiala ca sa mai scapi de surplusul de energie ci si un mod de a te raporta altfel la lucruri. Si nu neaparat acela in care iei lucrurile in joaca.
Pentru ca imi place sa ma joc cu cuvintele construind din ele stari, peisaje, povesti, atitudini.
Pentru ca undeva in adancul fiecaruia dintre noi mai traieste inca acel copil caruia ii place sa se joace.
Pentru ca imi place cum suna. Pur subiectiv argument.
Dupa un an de blog nu pot sa spun ca am invatat sa scriu mai bine ci poate doar sa scriu despre lucruri banale intr-un fel personal.
Nu pot sa spun ca am scris mult. Idei ar mai fi fost multe. Poate insa ca doar astea ar fi trebuit spuse.
Nu pot spune ca am spus lucruri existentiale, esentiale, super importante. DAr pentru mine, in momentul in care le-am scris au insemnat ceva. Si uitandu-ma peste unele dintre ele, zambesc si azi.
Nu pot spune ca m=am jucat destul. Ci poate doar suficient pentru o anume perioada.
Cat sa mai ramane chef de joaca si pentru anul ce deja a inceput.

Oameni din cuvinte

Erau patru. Imbracati bine, aranjat. Tocmai primisera hainele de la curatat. Nici nu apucasera sa prinda mirosul acela de spatiu inchis, nefolosit. Nu crezusera insa ca le vor purta tocmai azi prima oara.
Ieri sunase un telefon. Ii speriase un pic. In linistea rece a diminetii de toamna se auzise taraitul lui prelung. Raspunsese Aceasta.
-Buna dimineata!
- Bine!
- Cum?
- Cand?
- Dar....
- Noi?
- De ce?
- Aha....Pentru o vreme ca aceasta.

Apoi a inchis. A ramas un timp cu receptorul in mana. In camera se mai auzea doar sunetul sec de ocupat.

Astazi erau toti cei patru bine aranjati in costumele lor negre, proaspat curatate. Pe Ovreme il strangea un pic la incheieturi. Se pare ca intrase la apa. Spera totusi sa nu-i faca nicio problema. Nu azi.
La un moment dat, cineva le-a facut un semn discret. L-au tras de mana si pe Ca si s-au dus. Ca era ca de obicei plecat cu mintea departe. Nici nu observase ca ii lipsea un nasture. Si nici nasturele nu spusese nimic. S-au apropiat, au ingenuncheat si l-au ridicat pe umeri. Era destul de greu. Probabil din cauza lucrurilor nefacute pe care le tot adunase in el, a visurilor care nu apucasera sa prinda contur, a amanarilor. Lui Pentru i-a intrat o aschie in degetul mic. Lemnul din care fusese facut nu era destul de bine tratat. Poate suferise si el o amanare.
Deodata a inceput sa ploua. De parca greutatea nu ar fi fost de ajuns. In zare, Aceasta a observat poarta mare din fier. Dupa zece minute au ajuns. Le-a deschis un batran. Poarta a scartait din toti drugii ei. Zgomotul l-a trezit chiar si pe Ca. Nu mai fusese niciodata acolo.
Batranul schiop deschidea drumul. Si in urma lui veneau cei patru cu o cutie mare pe umeri. I-a dus undeva la margine. Bine ca era si un copac mare acolo sa-i mai fereasca de ploaie. Groapa era deja sapata. L-au pus cu grija ca nu cumva sa il zdruncine prea tare. Aschia din degeul lui Pentru era inca usturatoare.
Batranul a scos de undeva o lopata. Si a inceput sa arunce pamant peste cutia de lemn. Printre zgomotele pamantului cazand pe suprafata lucioasa a lemnului, se auzeau voci:
- A fost un om bun.
- Visa atat de frumos!
- Vroia sa faca atat de multe lucruri.
- Imi povestea cum visa el sa schimbe lumea, sa-i ajute pe cei saraci, sa se joace cu copiii de la spital, sa viziteze batranii singuri. Ar fi putut face atat de multe lucruri.
- Avea un singur defect. Amana. Cineva i-a dat un ghiont mai putin prietenesc soptindu-i: "Nu e bine sa vorbesti de rau la groapa mortului."
- A fost un prieten bun. Stia mereu sa te incurajeze, spunand ca intr-o vreme ca aceea lucrurile se vor schimba. Mai ales cand avea el sa schimbe lumea. Nu azi, dar intr-o zi.
- Si prezentul? Ziua de azi?
Deodata s-a facut liniste. Batranul schiop aruncase si ultima lopata de pamant. S-au privit in ochii si se gandeau la ce vor face acum, intr-o vreme ca aceasta. La ce au amanat, aruncat, acoperit, ascuns, planificat, uitat. S-au mai privit o data. Si Aceasta a zis : Hai ! Nu stiu de unde se simtea atata hotarare in glasul lui. Dar parca ceva spunea ca nu vor mai fi amanari, nici zile de maine si poimaine. Dar de azi. Pentru a plecat primul. L-a urmat Ovreme. Si ultimul nu a fost Ca . Curios. Fusese atent tot timpul. Nici mintea lui nu mai plecase nicaieri. Aceasta a mai privit locul inca o data. Si i-a urmat. Dupa ei, a plecat si batranul. Ca un fel de semnul exclamarii. De fapt, daca te uitai atent, asta si eraul. O hotarare. Pentru o vreme ca aceasta!
S-a auzit un scartait de poarta si un lacat ce se inchide. In cimitir a ramas singura piatra funerara proaspat vopsita pe care cadeau picaturi mai de ploaie.
“Aici se odihneste Pentru o vreme ca aceea! Cel mai frumos, bun si amanator prieten. Sau poate doar nehotarat.”

Lectie de...domesticire

In seara asta, venind cu Miky pe drum, ne-am amintit amandoua de pasajul din Micul Print despre prietenie.
-Eu caut prieteni. Ce înseamna "a domestici"?
- E un lucru uitat de mult, spuse vulpea. Înseamna "a crea legaturi…"
- A crea legaturi?
- Bineînteles, spuse vulpea. Tu nu esti deocamdata pentru mine decît un baietel care se aseamana perfect cu oricare altul dintr-o suta de mii de baietei. Si eu nu am nevoie de tine. Si nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decît o vulpe ca o suta de mii altele. Dar daca tu ma domesticesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic în lume. Eu voi fi pentru tine unica pe lume (...) Viata mea e monotona. Eu vînez pui, oamenii ma vîneaza pe mine. Toti puii se aseamana si toti oamenii sunt la fel. Deci ma cam plictisesc. Dar daca tu ma domesticesti, viata mea va fi cu totul alta, luminoasa. As cunoaste un zgomot de pas care va fi diferit de celelalte. Ceilalti pasi ma fac sa intru sub pamînt. Al tau ma va chema afara, ca o muzica. Si înca ceva! Priveste, vezi acolo cîmpurile cu grîu? Eu nu manînc pîine. Grîul este inutil pentru mine. Cîmpurile de grîu nu înseamna nimic pentru mine. Si asta e trist! Dar tu ai parul blond, aurit. Atunci cînd tu ma vei fi domesticit va fi minunat. Grîul, care este auriu, îmi va aminti de tine. Si îmi va placea zgomotul vîntului prin grîu…
Vulpea tacu si îl privi îndelung pe micul print:
- Te rog… domesticeste-ma! spuse ea.
- As vrea mult, raspunse micul print, dar nu am prea mult timp. Am de gasit prieteni si multe lucruri de cunoscut.
- Nu cunosti decît lucrurile pe care le domesticesti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Ei cumpara de la negustori lucruri facute de-a gata. Dar cum nu exista negustori care sa vînda prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei un prieten, domesticeste-ma.
- Ce trebuie facut? spuse micul print.
- Trebuie sa fii foarte rabdator, raspunse vulpea. Te vei aseza mai întîi ceva mai departe de mine, cam asa, în iarba. Te voi privi cu coada ochiului si tu nu vei zice nimic. Vorbirea e izvor de neîntelegeri. Dar în fiecare zi te vei putea aseza ceva mai aproape...
- A doua zi micul print reveni.

- Ar fi fost mai bine sa fi revenit la aceeasi ora, spuse vulpea. Daca vii, de exemplu, la ora patru dupa-amiaza, voi începe sa fiu fericita de la ora trei chiar. Cu cît timpul va trece, cu atît voi fi mai fericita. La ora patru voi fi agitata si nelinistita; voi descoperi fericirea! Dar daca vii fara nici o socoteala, nu voi sti la ce ora sa îmi pregatesc inima… trebuie ritualuri. (...)

Astfel, micul print o domestici pe vulpe. "
Pasajul mai continua. Doar ca de data asta m-am oprit doar aici. Poate din dorul de prietenii de alta data care intr-un fel sau altul s-au estompat. Poate din dorinta de a fi...domesticita. Nu e chiar cel mai dragut termen dar in lumina lui Exupery se vede altfel. Oare se mai intampla lucruri de genul asta azi?

Confuzie

Uneori cred ca pot fi o persoana tare dificila. Sau poate doar confuza. Confuza cu privire la ceea ce doresc, visez, astept. Poate ca uneori astept prea mult. Astept intrebari inainte de a raspunde, astept zambete inainte de a zambi, astept cuvinte inainte de a le forma pe ale mele. Poate din dorinta de a nu ma trezi cu mainile intinse goale. Sau poate ca mai am undeva in minte, inca vie, amintirea unor maini goale de demult....Cum spuneam, uneori pot fi dificila si confuza.
Confuza intre a ramane sau a pleca. A intreba sau a renunta. A ridica privirea sau a-mi cauta ceva de lucru cu modelul mochetei. A astepta sau nu. Sau pana cand. Sau de ce. Sau ce? Sau pe cine? Sau....A te simti ranit sau a lua lucrul ca atare. Uneori mai uit ca nu ar trebui sa ma las ranita. Si a continua sa zambesti. Mi-as dori totusi confuzia cu privire la zambet sa nu o am niciodata.
Confuza intre lucruri de demult de care uneori mi-e tare dor si lucruri de azi pe care le-as dori uneori construite dupa tiparul de ieri desi imi dau seama ca daca nu s-au terminat bine atunci nu ar avea cum sa se termine bine acum.
Cum spuneam...uneori pot fi tare confuza si dificila.

12

A fost o data un copil care urca treptele unei statii de metrou. Sau un cititor care visa sa devina Ciresar. Sau o sora mai mica ce batea muntii cu sora ei mai mare. Sau o pustoaica din spatele blocului care visa ca o data, in vara dintre a saptea si a opta va face o excursie la munte cu prietenele ei cele mai bune, Dana si Ioana. Si parca mai era si Luminita. Oricum doar ele. Fara oameni mari. Sau cineva care incerca sa descopere cine sau ce ar vrea sa fie. Sau....
Copilul de atunci mai urca si azi scari de metrou. Uneori aceleasi, uneori altele. Pentru a se intalni uneori cu copii carora le e frica sa mearga singuri la explo din cauza cainilor de pe strada. Pentru a se juca, invata si canta cu copiii din grupa. Asa cum alti instructori faceau pentru el odata.
Cititorul de atunci citeste azi mai multe jurnale din inchisori decat carti pentru copii. Iar Ciresarul a devenit explorator. Si in dictionarul lui cele 2 sunt sinonime.
Sora mai mica nu mai e chiar atat de mica. Doar muntii au ramas aceiasi. Si dorinta de a-i batea carare cu carare, cu pasul langa pasul exploratorului. Ca fara el nu se poate.
Azi Ioana si Dana sunt mari. Uneori ne mai zarim pe strada, ne intalnim la chiosk si ne punem pe povestit. Niciodata insa despre tabara la care visam atunci. Tabara aceea nu s-a tinut niciodata. Insa in vara dintre a saptea si a opta, pustoaica de atunci a ajuns intr-o tabara de exploratori, in muntii Leaota. Si acolo a descoperit ca visurile pot deveni realitate. Si realitatea lor intrece orice inchipuire.
Azi, dupa 12 ani de la prima intalnire explo la care am participat ma mai intreb uneori cine sunt si ce voi face mai departe. Si printre neguri si semne de intrebare, un lucru e intotdeauna sigur. Explorator.

Is too late to be pesimist!

Nu, nu am inceput sa imi scriu postarile de pe blog in engleza.Este doar una dintre frazele cheie care mi-a ramas in minte uitandu-ma in dupa-amiaza asta la HOME Si nu este singurul lucru care m-a uimit.
Imaginile bine alese vorbeau despre miracolul vietii si despre echilibrul fin dintre toate. Si totusi continuam sa credem ca lumea a aparut la intamplare. Si ne si purtam ca atare. Poate ca daca am aborda varianta unui Creator am fi mult mai responsabili cu ceea ce ne-a fost dat in grija.
Cuvintele mi-au adus aminte cat de binecuvantata sunt. Chiar prin lucrurile cu care m-am obisnuit atat de mult. M-am nascut intr-un oras in care beau apa de la robinet, nu din acelasi loc in care imi spal si hainele si ma spal si pe mine. Am un acoperis deasupra capului si nu e din stuf, pamant sau lemn. Nu locuiesc intr-un cort intr-o tabara de refugiati. Nu caut prin gunoaie mancarea de maine. Am avut ocazia sa merg la scoala. Si acum stau in fata unui monitor si scriu despre ceea ce cred. Cat de multi au oare posibilitatea asta?
Aceleasi imagini m-au facut sa ma gandesc serios la faptul ca daca sunt printre cei 20% ar trebui sa fac totusi ceva. Ca de fapt nu suntem noi si ei ci suntem impreuna si fiecare lucru pe care il fac, inclusiv daca las apa sa curga in timp ce ma spal pe dinti ii afecteaza si pe altii. Poate sa fiu mai responsabila cu ceea ce folosesc. Poate sa fac mai mult pentru ceilalti 80% Poate sa cunosc mai mult despre minunata lume care ma inconjoara. Poate sa renunt la poate si chiar sa fac ceva.
Si pe cand eram pur si simplu uimita de tot ceea ce vedeam si ma gandeam cu uimire pana unde poata sa mearga capacitatea omului de a distruge....a aparut gandul. Is too late to be pesimist. Nu mai e vreme pentru regrete si pareri de rau. E timpul sa faci ceva cat inca se mai poate. Parerea de rau si atat nu mai ajuta la nimic.
Is too late to be pesimist but is not too late to really make something! Oricat de mic ar fi acel something!

Urare copilareasca

Sa-ti fie anul colorat ca un balon din acelea la care iti dai jumatate de plaman afara ca sa il umfli, bucuros ca un copil care tocmai a scapat turma la fata si implinit ca cel care are colectia completa de surprize.
Sa ti se lipeasca gandurile bune de suflet ca degetele intre ele dupa ce ai terminat de mancat inghetata/ vata pe bat.
Sa ti se aseze toate lucrurile frumos ca piesele din setul de bucatarie pentru papusi sau trusa de medic. Si ai grija sa nu pierzi vreuna.
LA MULTI ANI MAI COPILE!!! Si lasa mereu fereastra de la fereasta din spate a inimii tale deschisa spre copilarie! Ca sa o auzi cand te cheama la joaca!