Sunt zile in care luam de bun ca unii oameni sa fie mereu acolo. Luam de buna vioiciunea lor, zambetul lor, creativitatea si cuvintele lor.
Nu mai stiu sigur daca statea fix pe scaunul din dreapta mea de peste culoar sau putin mai in spate. Stiu doar ca m-au atras la ea pofta ei de viata si parul ei cu reflexe aurii uneori. Am remarcat repede spiritul ei creativ. Probele la cursa cu obstacole facute mai din...nimic, felul in care stia sa faca haz de necaz si costumul ei popular adus de acasa taman in Franta, pentru a reprezenta Romania la Seara Natiunilor.
Ne-am reintalnit prin tabere, tot crescand, redescoperindu-i spiritul creativ pe la scenetele cu talc si in momentele in care ar fi asteptat ca lucrurile sa fie altfel. Si ea stia cum sa le faca sa fie altfel. Peste timp, ne-am regasit scriind impreuna la aceeasi revista. Ea obisnuia sa scrie despre carti, despre lumea in care traim si despre lucruri pe care merita la vezi fara sa simti ca ai pierdut timpul degeaba. A avea pe cineva ca ea in echipa a fost ca si cum as fi avut pe cineva de-al casei pe care il stiai de o vesnicie. Sau poate de pe vremea cand a merge pe o sfoara prinsa intre doi copaci, sprijinindu-te pe umarul ei era un fel de a te juca.
Saptamana aceasta eram la o intalnire cu colegii mei de la explo, cand a intrat Edmond, colegul meu de la Sud in bucatarie, intrebandu-ma daca o stiu pe Lavinia. Nu stiam ce va urma dupa raspunsul meu. Pe moment am crezut ca poate e vorba de o alta persoana, poate nu i-am inteles eu bine numele...
Treptat lucrurile au inceput sa se lege. Si mi-au trecut prin minte tricoul rosu, costumul popular, ultima convorbire cu ea la telefon referitor la un articol de la Re:spiro pe care intarziasem sa il dau. Parca as fi vrut sa scot la suprafata toate amintirile pe care le aveam cu ea. Si parca as fi vrut sa intre cineva pe usa bucatariei sa imi spuna ca este o greseala. Ca e vorba de altcineva.
Sunt zile in care ni se pare ca toate ni se cuvin si se inteleg de la sine. Asa credeam pana ieri. Astazi incep sa imi dau seama ca fiecare lucru e un dar. E un dar cand ajung cu bine acasa, cand ma trezesc dimineata, cand am unii oameni langa mine pe care banuiesc ca ar trebui sa ii pretuiesc mai mult, cand vad lalelele in galeata vanzatoarei. Stiu ca poate parea simplist, dar viata se reduce uneori la multimea de lucruri simple pe care uitam sa le facem in goana noastra dupa lucrurile mari.
Idealul meu de vesnicie este o tabara. Sper sa ma reintalnesc acolo cu Lavinia intr-o zi si sa contruim o cursa cu obstacole impreuna. Ca atunci cand ne-am cunoscut.
4 comentarii:
mi-au dat lacrimile instantaneu cand am citit .. nu o cunosc pe Lavinia, dar din cate am citit despre ea.. regret mult faptul ca s-a stins atat de repede.. Dumnezeu sa-i intareasca familia si sa ne ajute si pe noi sa pretuim fiecare clipa la valoarea ei!
Personal nu am cunoscut o,dar asta nu conteaza.Am plans toata ziua.Cum se distrug oamenii singuri......ea s a stins,familia ei ,nici macar nu cred ca sunt capabila sa imi inchipui cat sufera.Apoi cel care a provocat nenorocirea.....o sa traiasca toata viata cu vina aceasta,o sa aiba timp de gandire la puscarie,dar familia lui?....alti oameni distrusi....Toata ziua am multumit Domnului ca baietii mei sunt bine,dar ma simt vinovata...intr o lume in care exista atata suferinta,ce drept am eu sa cer ocrotire in fiecare zi?.....Dar o cer si sunt multumitoare pentru ca o primesc.Ma rog ca Domnul sa dea putere familiei Lavinie si tuturor celor care se afla in situatii asemanatoare.
a fost o camporee frumoasa. cat ne-am mai distrat cand ne-am costumat in costumele populare... ce amintiri frumoase... Dar tot ce e frumos nu dureaza mult. Dar mai stiu ca totul are un sfarsit pe acest pamant... Sa traim cu speranta ca vom ajunge Sus si ne vom intalnii acolo.
Nu m-am priceput niciodata la a spune anumite lucruri in situatii oficiale si nici nu plang foarte usor, de aceea am si preferat sa scriu pe blog. Intr-adevar, a fost mare veselie in seara aceea in Camporee si a fost o mare veselie si in celelalte ocazii in care am fost in prezenta ei. Ce ramane, este dorinta de a zambi asa cum ii placea ei sa ne vada, speranta ca intr-o zi ne vom revedea, recunostiinta pentru lucrurile pe care le primim si trairea intr-un fel care sa arate ca fiecare zi merita. Va multumesc ca v-ati impartit gandurile cu mine
Trimiteți un comentariu