Unul dintre lucrurile de care leg activitatea mea de voluntar sunt si acele zile din apropierea unor mari evenimente cand sunam la tot felul de ziare, posturi de radio si televiziuni pentru a trimite comunicate de presa. Ieri, am facut un schimb de rol si am sunat eu pentru prima data pentru a confirma participarea mea (cu inima cat un purice) la un eveniment: Inaugurarea deschiderii lucrarilor de construire a primului centru Hospice Casa Sperantei din Bucuresti.
Tonul prietenos al celui de la celalalt capat al firului si disponibilitatea lui de a-mi raspunde la toate intrebarile (si erau cateva) mi-a mai linistit emotiile asa putin. Dupa-amiaza nu a fost una foarte usoara. Am oscilat intre a-mi dori o viata normala (cu program 8-4) si poate cu mai putine emotii de genul cum ii intreb, ce ii intreb, cum i-as putea aborda pe invitati si a ma bucura de posibilitatea de a interactiona cu oameni din tot felul de medii. Sunt zile in care toti ne dorim o viata normala, nu?
Dimineata, cand am vazut cum ploua cu galeata, m-am gandit ca nu imi voi mai putea pune rochita verde si ca poate totusi nu se va ma tine evenimentul. Cine sa vina pe o asemenea ploaie si cum sa filmezi pe o astfel de ploaie?
Se pare ca totusi evenimentul urma sa se tina in ciuda ploii si am gasit totusi un tricou verde (Verdele este culoarea Hospice), un sacou ca sa se asorteze si o umbrela cat se poate de mare.
Bucurestiul pe ploaie e mereu surprinzator, mai ales cand trebuie sa ajungi intr-un loc nou care pe harta pare totusi aproape. In drum spre serviciu am trecut pe langa o masina cazuta intr-o groapa uriasa (daca v-ati uitat azi pe la stiri sigur ati auzit despre ea), in drum spre locul unde se va construi viitorul Centru Hospice am descoperit strazi din sectorul meu despre care habar nu aveam ca exista (multumita si GPS-ului care ne-a invartit si ne-a dus la un pod peste care masina nu putea trece).
Cand deja ma gandeam la explicatii referitoare la de ce am pierdut prima parte a festivitatii ne-au sunat cei de la Hospice sa ne explice cum ajungem mai bine si...ceremonia nu a inceput pana nu am ajuns si noi. Exact cand camera era instalata si sunetul potrivit.
Am stat in fata pentru a prinde sunetul cat mai bun, m-am uitat la chipuri pe care le vazusem dimineata pe net pentru a-i recunoaste si care deja se amestecau in mintea mea, am dat indicatii referitoare la ce mi-as mai dori filmat si am fost uimita cat de treaba si deschisi pot fi unii oameni.
Sigur am strans interviuri despre care le-as putea povesti nepotilor intr-o buna zi.
L-am batut pe umar pe d-l de la mama Hospice-ului din Anglia si am stat de vorba cu el despre ce inseamna Hospice si proiectul din Romania, am vorbit in romana cu ambasadorul Marii Britanii si cu Andrei Rosu despre cum alearga el in tot felul de locuri inedite si strange bani pentru Hospice Casa Sperantei.
Am vorbit cu oameni care se ocupa cu tot felul de banci si finanteaza Hospice si da, am luat interviu si primarului sectorului 2 (este cel mai cunoscut dintre toti primarii intervievati pana acum).
M-am simtit un pic asemenea lui Aladin.
In unele situatii era suficient sa cer sa iau interviu unui anumit invitat si cei de la Hospice mergeau si vorbeau cu el ca sa imi faciliteze interviul. (Asta era minunea de care aveam nevoie si dovada in plus ca reusitele nu tin doar de implicarea si talentul nostru ci si de interventia Lui).
M-am intors acasa pe aceeasi ploaie, bucuroasa, cu inima usoara si chiar zambind.
Dumnezeu este mereu surprinzator
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu