Poveste

"Dar, pe langa toate lucrurile astea inutile, cei mari au inca ceva care noua nu poate sa ne fie indiferent: pe Bunul Dumnezeu. E adevarat ca eu nu l-am vazut pe nici unul dintre ei, dar tocmai aceasta este de natura sa ne faca banuitori. Ma gandesc ca s-ar putea ca, asa distrati, preocupati si grabiti cum sunt, sa-L fi pierdut pe undeva. Dar El este ceva cu totul si cu totul necesar.

Tot felul de lucruri se pot intampla fara El: soarele sa nu mai rasara, nu mai pot sa vina copiii si chiar si painea nu s-ar mai gasi, cu timpul. Chiar daca painea vine de la brutari, adevarul e ca Bunul Dumnezeu sta si invarteste El morile cele mari. Se pot gasi multe temeiuri care sa ne spuna ca Bunul Dumnezeu este ceva fara de care nu se poate nimic. Dar un lucru e sigur acum, oamenii mari nu se mai ocupa de El, asa ca trebuie sa facem asta noi, copiii.
Ascultati acum la ce m-am gandit eu. Suntem cu totii sapte copii. Fiecare din noi trebuie sa-L poarte cate o zi pe Bunul Dumnezeu şi atunci El e cu noi toata saptamana, şi ştim întotdeauna unde e exact în fiecare clipă. Aici se isca o mare incurcatura. Cum Bunul Dumnezeu putea face asta? Putea fi Bunul Dumnezeu luat în mână sau vârât în buzunar? [...]Dar trebuie sa fie un lucru mic, pe care sa-l putem duce cu noi, altminteri n-are sens.
Ia goliti-va cu totii buzunarele. Şi acum ieşiră la iveală lucruri foarte ciudate: fâşii de hârtie, bricege, gume de şters, pene, panglici, pietricele, şuruburi, fluiere, bucăţele de lemn şi multe altele, care de departe nici nu le distingeai ce sunt sau cărora nici nu le ştiu numele. [...]
În cele din urmă se găsi la micuţa Resi un degetar pe care îl luase odată de la mama ei. Era luminos ca de argint, şi din cauza frumuseţii lui, deveni el Bunul Dumnezeu. Hans însuşi şi-l puse în deget, căci cu el începea şirul şi toţi copiii umblară toată ziua după el şi erau mândri de el. [...]
Aranjamentul acesta se dovedi întru totul foarte folositor. Se putea vedea dintr-o privire cine era cel care-L avea pe Bunul Dumnezeu. Căci cel în cauză păşea ceva mai solemn şi avea un chip de duminică. În primele zile, copiii nu mai vorbeau de nimic altceva. În fiecare clipă cerea unul din ei să-L vadă pe Bunul Dumnezeu. [...]
 Şi totul mergea după ordinea bine stabilită. Miercuri îl avea Paul, joi micuţa Anna. Veni sâmbăta. Copiii se jucau de-a prinselea şi alergau toţi care într-o parte, care în alta, când Hans strigă de-odată: "Cine Îl are acuma pe bunul Dumnezeu?
Toţi se opriră locului. Toţi se priveau, fiecare, unul pe celălalt. Nici unul nu-şi mai amintea să-L fii văzut de două zile. Hans numără pe degete, cine ar fi urmat la rând şi ieşi la iveală: micuţa Marie. [...]
Micuţa se cotrobăi prin toate buzunarele. Acuma de-abia îşi aminti că şi ea îl avusese dimineaţa, dar dispăruse deodată. Probabil că-L pierduse la joacă. Şi când toţi copiii se întoarseră acasă, micuţa rămase singură pe pajişte şi căuta mai departe. Iarba crescuse foarte mare. În două rânduri trecură oamenii pe acolo şi o întrebară dacă pierduse ceva.
 De fiecare dată copila răspune: Un degetar şi căuta mai departe. Oamenii căutară şi ei o vreme, dar obosiră să tot stea aplecaţi şi unul dintre ei o sfătui plecând:
 - Du-te mai bine acasă, poţi să-ţi cumperi altul [...]
 Şi mai trecu un om. El se aplecă spre copil.
- Ce cauţi tu aici? Acum micuţa Marie răspunse şi nu-i mai lipsea mult să plângă, totuşi curajoasă şi sfidătoare:
- Pe Bunul Dumnezeu.
 Strâinul surăse, o luă simplu de mână şi ea se lăsă condusă ca şi când totul ar fi fost acum bine.
Pe drum, Străinul îi spuse: "Şi uite ce degetar frumos am găsit eu astăzi..."

(Rainer Maria Rilke, Povestiri despre Bunul Dumnezeu)