Nu mai stiu cand a inceput sa imi placa marea. Poate cand am jucat prima data calcatea desculta, cu picioarele prea bine fixate pe nisip, intr-o primavara demult. Poate cand am descoperit-o in toata splendoarea ei intr-o vara la Vadu, cand parca nu ma mai saturam de privit, urmarit linia orizontului si balacit. Poate ascultand povestile tale.
Azi mi s-a facut dor de sentimentul pe care ti-l poate da o plaja intinsa, tacuta, pustie, in care cuvintele mi se amesteca in valuri si nu mai e nevoie sa spun nimic. Mi s-a facut dor sa stau si sa privesc fara sa rostesc. Ca si cum as astepta ca vorbele ei nerostite sa umple locul cuvintelor pe care le-am inghitit.
Azi mi s-a facut dor sa stau intinsa la soare si sa citesc, lasand vantul si nisipul sa se joace printre degetele de la picioare. Sa citesc si atat. Fara sa astept nimic. Sau poate doar sa mananc un porumb fiert din cand in cand.
Azi mi s-a facut dor.
Dor de vacanta.
