5 din 2010

Acum un an imi si le uram cititorilor mei sa aiba un an ca niciodata. Acum privind in urma imi dau seama ca e bine sa ai mare grija ce-ti urezi ca s-ar putea sa ti se intample. 2010 chiar a fost intr-adevar un an ca niciodata cu bunele si relele lui. Ma tot gandeam cum si daca sa fac o postare rezumativa despre 2010 si daca tot mi-a lansat Mada provocarea dandu-mi leapsa, am zis sa ma pun pe fuga sa prind si eu pe altcineva. Pana atunci insa ma stradui sa fac o sinteza si sa nu pun cinci tabere, cinci prieteni, cinci concerte, cinci lectii, cinci...
1.Camporeea Nationala Caleb Nu as putea sa vorbesc despre 2010 fara sa ma gandesc la cautatul dupa sticle (pentru realizarea cuptorului de paine necesar la specializarea coacere era nevoie de multe cioburi) prin cele mai centrale si interesante locuri din Vatra Dornei, despre careul de 910 persoane, despre noaptea in care m-am culcat la 4 scriind liste interminabile cu nume pentru atelierele de a doua zi impreuna cu oamenii mei dragi de la Trans Sud, despre concursul cu cine ajunge cel mai murdar in tabara jucat cu cele mai vesele fete din Camporee (se stiu ele), la oamenii cu care am plans, am ras, m-am rugat,am urcat, la festivalul de sambata seara, la careul de vineri seara la care am primit raportul si la toate celelalte elemente frumoase care au facut tabloul meu din prima Camporee Nationala.
2. PDF. 2010 nu a fost chiar anul in care am descoperit toate secretele care tin de lumea din spatele monitorului, desi am invatat si unele lucruri noi...ci anul in care am fost in prima tabara PDF unde nu doar ca am inceput sa (re)descopăr vârful din spatele ceţii sau să fac noi paşi ci şi să fac suporturi din fotografii şi jurnale din material textil (cred că mama mai păstrează înca feţele de plapumă pe care le-am tăiat când eram mică să fac haine la păpuşi).
3. Prima săptămână de concediu. De cele mai multe ori de când sunt în câmpul muncii, taberele, diferite proiecte sau statul acasă au reprezentat moduri în care mi-am petrecut concediul. Anul acesta.....am fost în prima mea săptămână de concediu reală, fără orar, fără aşteptări, doar cu o listă luuungă de lucruri de vizitat şi făcut şi cu câţiva oameni faini (mulţumesc Clarisa, Andrei şi Florin), si cu pelerinele de ploaie in rucsac. O saptamana in care am mancat in cele mai inedite locuri, de la parcarea de la Muzeul Satului din Sibiu la poienita de langa soseaua ce duce spre Paltinis (asta doar ca sa le mentionam pe cele mai.."exotice"), am vazut si batut la pas (nu chiar pe saturate) cateva dintre cele mai dragi orase ale mele (Brasov, Sibiu, Sighisoara), am ras pe saturate, am incercat toate limonadele posibile (si cea mai buna tot cea de "La Marmote" ramane), am jucat cea mai lunga partida de sah (in ciuda ploii).
4. Ping - pong. Dacă in 2009 puneam pentru prima dată patinele în picioare în 2010 am ţinut prima dată în mână paleta de tenis de masă şi m-am străduit să nu mă îtind mai mult decât mi-e masa (nu am reuşit de fiecare dată). Chestia asta nu apare in primele 5 tocmai pentru ca am reusit cine stie ce performanta in domeniu sau doar pentru ca am invatat lucruri noi ci pentru ca in jurul mesei de ping-pong, printre serve si alergaturi am descoperit doi dintre oamenii din topul meu 5 de pe anul asta care si-au pus amprenta asupra anului asta si asupra mea in general probabil mai mult decat chiar ei isi imagineaza.
5. "Si a pierde inseamna a castiga uneori" 2010 nu a fost anul in care am pierdut vreun tren sau buletinul (nu se pune daca l-am uitat la patinoar si l-am primit inapoi)ci am pierdut poate doar in aparenta ocazii, visuri, prieteni pentru ca intr-un zi, intr-un fel sau altul să le pot primi însutit şi real înapoi, in ziua in care He will make all things wright aşa cum spune una dintre melodiile din topul meu 5 pe anul asta. Si a fost anul in care a murit Toti

As mai fi putut sa vorbesc despre Devotionalul de Tineret, despre proiectul din Elvetia, despre Ufizzi, despre Uffizi si Prado sau despre visul meu de a face intr-o zi Conservatorul. Ma opresc insa sa imi trag sufletul si dau leapsa mai departe la fata din bucate, la fata cu dorul de zbor (si deja banuiesc care va fi unul din cele 5 lucruri ale ei)si lui Daniel, colegul meu de la site-ul explo.

Promisiune

Legenda spune că a fost odată o fată pe nume Corofana care trăise în munte, cunoscând mai bine sălbăticiunile naturii decât oamenii. Într-o zi, a ajuns într-un sat cu un coş plin cu pietre sclipitoare. Oamenii s-au adunat în jurul ei şi au început să-i ceară pietre din coş, iar ea a început să le dea, bucurându-se să-i vadă acolo, aproape. Nu ştia că pietrele erau bucăţi de aur. Şi probabil că le-ar fi dat şi dacă ar fi ştiut. Când coşul s-a golit însă, oamenii au plecat repede din jurul ei, iar ea a rămas tot singură.
Se intampla uneori sa ma trezesc cu cosul gol si cu mainile intinse printre care suiera vantul....Mereu uit ca exista oameni care isi amintesc de mine doar atunci cand au nevoie de ceva si mereu zambesc ca si cum as crede ca au nevoie de mine nu doar de pietrele din desaga mea.
Azi am plecat sa imi umplu cosul...si as vrea sa-mi promit ca pe viitor voi avea mai multa grija de pietrele mele. Asa...ca o promisiune de an nou.

Lectie pe perete

Uneori, nu poti vedea cum arata lucrurile mai departe, pana nu faci pasul urmator. Pana nu tragi aer adanc in piept si nu ai curajul de a pune piciorul pe priza urmatoare..uneori aflata intr-un punct in care nu crezi ca vei putea ajunge niciodata. Si cand ai pus piciorul, descoperi ca mai sus se afla si priza de care degetele tale aveau nevoie. Si tot asa. La fel probabil ca stau lucrurile si in viata. Nu poti vedea mai departe pana nu faci pasul urmator. Si cand l-ai facut...persepctiva se schimba.
Asta este una dintre lectiile pe care le-am invatat astazi cand am ajuns la prima intalnire a celor de la clubul de escalada. Si este lectia care probabil m-a izbit cel mai tare asta dupa ce...ma chinuisem de vreo 2 ori sa urc un perete...renuntand la jumatate pentru ca...nu mai puteam...Nu mai vedeam mai departe de ce m-as putea agata si nu aveam nici incredere in cuvintele indrumatorului de jos. Daca simtea piciorul meu si ne vedea ochiul meu, nu puteam sa urc mai sus.
Au mai fost si altele...lectii despre incredere, despre ce inseamna sa il ai pe celalalt in...coarda ta..., despre perseverenta, despre asumarea riscului, despre solutii neconventionale, despre strigatul de bucurie cand ai ajuns in varf, la a 3-a incercare. Dar despre ele....cu o alta ocazie.

...

Am crescut practic impreuna, de la o vreme incoa. L-a adus mama intr-o seara acasa cand venea de la servici, in haina ei. Si cand a deschis-o..a sarit speriata o mogaldeata cu coada lunga. S-a ascuns o vreme, pana s-a obisnuit cu noi. Mi-l aduc aminte de parca ar fi fost ieri cum rodea punga cu hrana uscata sub fotoliul scorojit din hol. O luase de pe raft si acum se hranea tacticos din ea. Mi-l mai aduc aminte dandu-mi desteptarea in fiecare dimineata la 6:30, pe vremea cand inca mai aveam scoala in spatele blocului. La fix 6:30 se dadea jos din pat, de pe burta mea mai exact, unde obisnuia dansul sa doarma si incepea sa miorlaie la usa. Era un semn ca e vremea sa ma trezesc.
Mai tarziu s-a mutat de pe burta mea...pe perna. Si nu ii placea sa se culce pana nu era patul facut. Ne striga pe mine si pe sormea de pe unde eram sa mergem sa ne culcam si sa facem patul. Si am crescut practic cu el pe perna, cu el dormind in sifonier, cu el iesind din debara, cu el luandu-mi apararea cand ma certa cineva, cu el asteptand sa-l mangai si sa ma joc cu el. Si parca niciodata nu ne-am jucat de ajuns.
Dupa un timp s-a mutat de pe perna la picioare si a inceput sa ii placa istoria literaturii si literatura de la 1848. Am invatat impreauna pentru licenta. El dormind pe cursurile mele si eu tragandu-le de sub el cand ajungeam la o pagina noua. Cand s-a mutat la picioare a devenit depozitarul visurilor mele. Si i-am cerut dovleacul Cenusaresei, promitandu-i locul de vizitiu, i-am cerut bilete la concertele la care nu aveam bani sa ajung (ultima data i-am zis sa ma duca la Ivo Pogorelich :) ), i-am cerut carti sau luna de pe cer. Si de fiecare data dadea din coada si mai ma privea din cand in cand. Dadea din coada in ritm de Beethoven fiind cel mai meloman din cati motani am vazut.
In seara asta, pentru prima data dupa 13 ani o sa dorm fara Toti la picioare, fara sa-l mangai dupa urechi si fara sa-i cer dovleci si bilete. In seara asta Toti a murit. Si nici nu i-am luat papion.