Într-o zi la noi în sat a ajuns un tânăr cu ochii mari și povești dintr-o altă lume. O lume cu sărbători la care oamenii se strângeau în corturi din frunze de palmier și se închinau unui Dumnezeu care poate despărți mările. O lume unde femeile cântau cântece de biruință în timp ce țeseau iar bărbații luptau în sunet de trâmbiță.
Ascultând poveștile lui Mahlon am început să prind drag de el. Era ca și cum călătoream și descopeream lumea prin ochii lui. Când m-a cerut de soție am zis da. Visam deja la ziua când aveam să călătoresc în țara aceea și să mănânc azimi și miel fript zâmbindu-i omului care deja îmi era mai drag decât toate călătoriile la un loc.
Ieri mi-am îngropat toate visurile. De fapt nici nu știu dacă a fost ieri sau acum o săptămână sau o lună. De când a murit Mahlon parcă toate îmi sunt doar ceață și nisip. Nisip purtat de colo încoace prin furtună în loc să se așeze peste toate și să le ascundă. Ca prin vis am auzit-o pe Naomi spunând că vrea să plece. Nu mai avea nimic pentru care să rămână aici. M-am uitat prin casa atât de goală și pustie și i-am spus că vreau să merg cu ea. Deodată nici eu nu mai aveam nimic pentru care să rămân. Nici aici și parcă nici în altă parte.
Mă simțeam ca un fir de nisip dus de vânt care își caută un pământ pe care să se așeze. Mi-am luat puținele lucruri pe care vroiam să ie iau cu mine, mi-am acoperit capul cu șalul pe care mi-l dăruise Mahlon în ziua nunții și am plecat. O vreme a mers și Orpa cu noi, apoi ea s-a întors.Călătoriile și lumea mare de dincolo de dealuri nu au fost niciodată pe gustul ei. Ea a preferat mereu liniștea și siguranța locurilor pe care le cunoști.
Sunt la capătul celei de-a doua zi de drum. E prima dată când sandalele mele sunt pline de praful altor drumuri, când văd că cerul are aceeași culoare și dincolo de satul meu. Mi se pare ciudat că uneori visele noastre se împlinesc în mijlocul suferinței și a acelor momente când se pare că totul se năruie. Dar poate că acesta este Dumnezeul lui Naomi. Un Dumnezeu care știe să transforme blestemele și amărăciunea în mici bucurii și să întoarcă lucrurile în bine până la urmă.
Un Dumnezeu care ne îndeplinește visurile în momentul în care încetăm să mai credem în ele și le vedem îngropate. Deodată o aud pe Naomi șoptind. Uitasem pentru moment că era lângă mine sub smochin și priveam împreună același cer.
- Ruth, și totuși, nu vrei să te întorci ? Încă mai poți să te răzgândești cât drumul nu e foarte lung înapoi.
- „Nu ține de minte să te las și să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge și eu, unde vei locui tu, voi locui și eu, poporul tău va fi poporul meu și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.” (Rut 1:16)
Negustorii povesteau că orice călătorie începe cu un legământ și se pare că eu tocmai l-am rostit pe al meu. Nu știu cum vor arăta drumurile mai departe, cum va deveni visul călătoriilor mele realitate și ce formă va luea mai departe, acum că a început.
Știu doar atât. Mă cheamă Ruth și am un Dumnezeu care știe că îmi plac călătoriile.
