Era o zi de vara in care ar fi trebuit sa fiu la un curs de inot. Abia ce invatasem sa fac pluta. Poate ca azi ar fi trebuit sa invat sa dau din maini, dar acum eram in fata unei foi de hartie, la primul meu examen de limba franceza, din lungul sir de examene care pe vremea aceia nici nu banuiam ca va exista.
Trebuia sa scriu un text despre o zi de vacanta. Nu scrisesem niciodata pana atunci o compunere in limba franceza. Nu stiam decat ceva liste cu reguli si lungi serii de cuvinte, mai putin fructe, legume si flori pe care nu ma straduisem niciodata sa le invat.
Incercam sa imi construiesc propozitii pe care sa mi le traduc in minte si apoi sa le scriu pe foaie. Din cand in cand, profesoara care ne supraveghea trecea pe langa mine si imi spunea ca e bine si sa continui.
Nu mai imi aduc aminte exact despre ce am scris sau cat de lung a fost textul (probabil ca de atunci am invatat să fac texte lungi), dar imi aduc aminte chipul si zambetul profesoarei pe care l-am regasit in a doua mea zi de scoala, pentru ca in prima nu am ajuns. Profesoara care ne supraveghease atunci era diriginta, profesoarea mea de franceza.
Inca mai imi amintesc ca primul verb pe care l-am gresit a fost recevoir, dar si de un 9,40 la o teza de demult, de un text despre Chopin, despre muzica apelor a lui Haendel (la orele de franceza am invatat si sa vad muzica), dar si de ziua mea de practica de mai tarziu, cand a trebuit sa tin prima (si singura pana acum) mea ora de limba franceza.
Si poate ca nu le-as fi tinut minte, daca in dictionarul meu explicativ, amintirile nu ar fi legate de oameni. Oameni carora parca nu le-ai multumit niciodata indeajuns pentru tot ceea ce au format si creionat in tine.
Multumesc pentru orele de franceza la care am invatat sa visez si sa scriu. Sa scriu povesti cu pitici care locuiesc in cutii de scrisori si fete cavaleri.
Multumesc pentru că mereu ați crezut in mine, dincolo de accentele care nu se asezau niciodata la locul lor, de argumentele din eseuri care mai scartaiau uneori, de verbele care nu se asezau intotdeauna in cea mai potrivita concordanta, de tacerea in spatele careia ma ascundeam uneori.
Multumesc pentru fiecare fereastra spre lume pe care mi-ati deschis-o, fie că a fost vorba de un scriitor, un tablou, un fragment de text, un nume nou. Uneori cand se intampla sa vad un tablou sau sa dau peste un autor ii zambesc ca si cum as intalni un prieten vechi, un prieten cunoscut demult, intr-o ora de franceza.
Multumesc pentru dupa-amiezile de vara cu amintiri din studentie, povesti si texte de tradus, pentru orele din cabinetul de franceza in care simteam de fiecare data ca am mai crescut un pic. Cred ca am inceput sa imi dau seama de ce imi place astazi atat de mult sa traduc si sa caut cuvantul care se potriveste cel mai bine in text.
Multumesc pentru contururile pe care le-ati trasat omului care sunt azi si care inca se mai deseneaza.
La multi ani, domana diriginta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu