Mi se făcuse dor să scriu aşa cum mi se face uneori dor să muşc dintr-un măr verde şi acru sau dintr-un porumb bine fiert căruia nu ai vrea să i se termine boabele niciodată. Dor să scriu despre fluturi, despre tabere si copii, despre jocuri. Nu joaca cu cioburi şi bucăţi de inimă care nu se potrivesc la locul lor, nici joaca de-a cuvintele care nu mai vin ci joaca de-a vacanţa. De-a urcatul pe munte şi stat la soare până îţi ard genunchii, de-a spartul de pietre pentru a desprinde foiţele de mică prin care să vezi lumea mai...strălucitoare, de-a d-soara Cristina şi de-a cât de sus poţi să-ţi înalţi privirea ca să atingi vârful muntelui. Joaca de-a alergatul prin ploaie de la un cort la altul sau de-a aştepta cu nerăbdare (sau poate ar trebui să învăţ să aştept cu răbdare) ca norii să plece, de-a legat lemne cu sfori pentru a realiza un avizier (primul meu avizier), de-a căuta rime şi a le repeta permanent să nu se piardă printre bucăţile de jăratic de la focul de tabără.Joaca de a încerca să pari om mare în faţa a 100 de copii. Joaca de-a privitul prin telescop după luna, fie ea si rotundă (inca mai caut pe cineva care să-mi dea o lună pătrată).
Acum că mi-am mai potolit jocul de scris şi joacă, mă mai duc să fac şi altceva.
