Imi plac concertele marca Sala Radio. Imi plac mai ales acelea la care pot sta in primele randuri si observa gestica dirijorului, mimica instrumentistilor sau doar spatele foarte drept al persoanei care canta la orga (asa cum s-a intamplat la ultimul concert). Afisele pentru concertele de la Sala Radio nu le gasesti pe toti peretii si toate gardurile. Poti sa afli programul de la radio, de pe un site specializat si mai nou chiar de pe Facebook. Exista insa concerte la Sala Radio ale caror afise pot fi puse pe toate gardurile. Si cred ca intr-adevar sunt concerte aparte. In toate sensurile cuvantului.
Marti seara, am fost la un concert cu orchestra armatei si corul Madrigal, al carui afis l-am vazut chiar si pe stalpii podului doi de la Baneasa, pe langa care trec cu 301 spre birou aproape in fiecare zi.
Cand ne-am asezat noi (eu si Ana) pe scaunele noastre rasufland usurate ca inca nu incepuse, desi era chiar si 32 am observat cu uimire vanzoleala din jurul nostru...care a continuat pe tot parcursul concertului. Pusti strecurandu-se pe usa sau zgomot de floricele si napolitane. Ca sa nu amintim despre adultii care isi luau cina in sala, muscand dintr-un croissant intre 2 suflaturi de trompeta (era sa zic lungimi de arcus dar apoi mi-am adus aminte ca nu a fost nicio vioara pe acolo. Cu exceptia unui contrabas si a unei chitari electrice, nu au fost decat instrumente de suflat si de percutie. Si totusi a sunat...aparte).
Trecand cu urechea peste zgomotul de fundal...m-am bucurat si chiar am zambit la nuantele pieselor sau la gestica dirijorului care parea coborat din filmele cu muschetari. Mereu ma asteptam sa il aud strigand Touche! sau En garde! Atat de expansive erau gesturile lui.
Nu am inteles de ce piesa lui Aaron Copland s-a numit
Fanfara pentru un om obisnuit. (Ia sa vad daca tu intelegi dupa ce asculti) M-am gandit mereu la un fluture care iese cu surle si trambite din coconul lui sau la un om care a crescut si a a devenit cineva, uitandu-se cu uimire la mainile si picioarele si degetele lui care au crescut.
Am fost de-a dreptul surprinsa sa ascult Rapsodia I a lui Enescu cantata fara viori, doar cu instrumentele mai sus amintite. Ce-i drept partea asta a fost deliciul intregii sali. O pereche de pe randul vecin era pe punctul de a se ridica in picioare si a pune de o hora. S-au multumit insa doar sa se ia de mana si sa le miste in ritmul obisnuit al unei hore. Asta m-a facut sa ma gandesc un pic cum ar fi daca s-ar dansa la nunta pe Rapsodia I. Ar zice si Enescu saracu, ca uite asa se mai bucura lumea si de muzica lui.
Madrigalul fost un fel de cireasa de pe tort. Sau ambalajul atragator de la croissant (Trebuie sa recunosc ca pe mine
Madrigalul m-a convins sa iau biletul cand mi-a povestit Ana de concert.) Costumele renascentiste (m-am gandit si la cum mi-ar sta imbracata intr-o rochie din vremea aia), vocile curate (mi-ar fi placut sa vad si mimica dar cocotata de pe unde eram nu am prea putut vedea asta), repertoriul variat (de la piese la care intelegi cuvinte la piese fara cuvinte - imi dau seama ca cele din urma sunt cel mai dificil de invatat ), bisul de final (Claim every mountain...din Sunetul muzicii) toate astea m-au facut sa ma bucur ca am venit la concert. Impreuna cu fanfara lui Copland si cu dirijorul foarte expresiv, cu instrumentistii imbracati in uniforma cu snur si cu pantaloni la dunga (cred ca nu ar fi putut canta la vioara din cauza snurului. S-ar fi incurcat in el) si cu publicul foarte colorat.
Cand dati de vreun afis cu un concert la Sala Radio prin oras...acolo unde nu va asteptati sa-l gasiti, sa stiti ca va fi un concert aparte...din toate punctele de vedere.
