Defectiune

Intr-o seara de iarna busola mea s-a sticat. Sau poate asa era de mult. Cand i-am ridicat capacul acele nu mai erau la locul lor. Se plimbau prin cadran de parca nu mai stiau nici Nord, nici Sud, nici nimic. Mai tii minte? De atunci, parca zilele nu mai au nici numar, nici fus. Nu stiu de-i 25 sau 28 sau 9. De parca toate mi-ar fi tot una.
In alta seara, cineva mi-a zis...ca ar vrea sa incerca sa imi repare busola. Nu mai reparase niciodata una, dar pentru mine, ar fi vrut sa incerce. Doar ca intre timp a plecat. Si busola mea, tot cu oasele ei alandala a ramas.
Si zilele la fel. Fara numar si fus si nume.

Restul este...muzica

Mi-ar fi greu sa spun in momentul asta care ar fi subiectul din propozitia de mai sus. Asta pentru ca la ICR nu doar muzica a fost in rolul principal. Ci si toate celelalte detalii. Poate chiar incepand cu drumul. O iei pe Atena, cotesti pe Praga, te intersectezi cu Venezuela si ajungi in Alexandru. Nu stiu saracu cum de s-o fi ratacit pe acolo. Sau o fi acel Alexandru ce a avut toata lumea la picioare, mai putin Venezuela.
Nu am ajuns chiar de la inceput. Am avut in deschidere o tura de cumparaturi la Kaufland, un schimb de vanzatori la casa, un autobuz care nu mai venea, un gardian care ma indrepta spre casa lui Beccali si un politist degustator de branza in plina...Atena. Am ajuns taman cand d-l Dan Dediu, amfitrionul serii vorbea despre diferenta dintre sinfonie si simfonie. Am stat un pic in cumpana pe ce loc sa ma asez (sala nu era chiar goala) si in cele din urma am vazut un loc liber la o margine langa un mosulica suficient de amabil sa isi dea sacosa la o parte de pe scaun sa pot sta si eu. Dupa ca m-am asezat, mi-a dat si pliantul cu rezumatul serii. A tras ceva reprize de somn in timpul prezentarii dar in momentele muzicale, mereu traia gesticuland a dirijor sau dand din cap. Muzica lui Handel este una....expresiva.
Odata asezata pe scaun am deschis ochi si urechi sa prind tot. Teme, semnificatii, linii melodice, nuante, istorii. De-odata insiruirile de sunete din trecut prindeau contur si profunzime. In mintea mea rasunau deja teme cantate si repetate de diferite instrumente, ca niste ecouri de demult. Si jocurile sonore de presto, sarabanda, menuet si giga prindeau contur. Acum stiu cu cine ma joc cand dau de ele. Era ca si cum mi se deschidea inainte larg o fereastra, fara niciun pic de ceata la orizont.
Explicatiile erau alternate cu ilustratii muzicale interpretate de Ansamblul de Barockeri al Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti, coordonat de Mihai Ghiga si Adrian Buciu, si solistii Valentina Nafornita (soprana) si Adrian George Popescu (contratenor).
Seara asta nu a fost doar o premiera doar datorita faptului ca am semnat prima data condica la ICR ci si pentru ca am ascultat si sa si vad cu ochii mei un contratenor. Daca doar il asculti si nu stii despre cine e vorba poti sa fii sigur ca e o soprana foarte buna. Dincolo de ineditul vocii /ipostazei m-a surprins concentrarea lui, incruntatura dintre sprancene si tonul grav cu care i se incheiau interpretarile.
Frisca de pe tort nu a constituit-o piesa lui Rameau care a incheiat seara ci...doi batranei simpatici, soti si sotie, care au plecat impreuna de la ICR pe bicicletele lor.
Mi-ar fi placut sa ii aud fredonand. Poate chiar Preludiul no.1 din Clavecinul bine temperat al lui Bach.

Lectie veche intr-un ambalaj nou

Sambata asta a fost Festivalul Exploratorilor din Bucuresti. Lume multa, copii multi cu cravate galbene si in camasi aproape albe. Termene limita depasite, lucruri realizate pe ultimii metrii, rol de bunica cu nepotei, bucuria de a descoperi oameni care iti sunt aproape cand ai mai multa nevoie de ei si care iti zambesc cat se poate de larg (multumesc Dana pentru zambet, Loredana si Miki pentru taiat, Monica pentru umar si Nes pentru ca esti fratior de nadejde). Dar nu despre Festival vreau sa vorbesc.
Sambata la pranz, intre un program si o specializare am fost cu copiii din grupe in parc. Adica cu 2 Flori de Soare, o Calea Lactee si o Termita. Si printre harjoneli, alergaturi, uimiri dupa rate si puii lor, discutii despre ce vor sa faca cand vor fi mari, am descoperit o lectie foarte faina, poate veche de cand lumea. Doar ca eu acum am inteles-o mai clar ca niciodata.
Fiecare om este unic si asta ii da un farmec aparte. Fiecare om are trasaturi si talente unice. De aceea ma gandesc ca nu ar trebui sa le cerem niciodata oamenilor sa fie ceea ce nu pot fi. Sau sa faca lucruri care nu li se potrivesc cand le-am putea cere sa faca acele lucruri pe care stiu ei sa le faca cel mai bine. De ce i-as cere cuiva sa scrie poezii cand el stie cel mai bine sa deseneze. De ce i-as cere sa vorbeasca in public si sa se simta stangaci si ne la locul lui cand el ar putea aranja sau pregati decorurile si asta l-ar face fericit. In plus daca ii iau pe oameni asa cum sunt si ii iubesc asa cum sunt, poate ca nu voi mai avea de suferit data viitoare cand le voi cere un anumit lucru, pentru ca voi stii sa le cer ceea ce stiu ca le-ar placea sa faca. Si astfel, vom zambi fericiti unul la celalat. In concluzie, am ce sa invat pana ma voi plimba in Parcul Acvariu proiectat de Iosif, ma voi uita la emisiunile TV moderate de Naty sau la cele despre animale unde va fi invitat celebrul medic veterinar Ioana si ma voi bucura de ceea ce va face Irina ( ea inca nu s-a hotarat ce vrea sa faca intr-o zi cand va fi mare)