Zilele trecute mi-a căzut în mână Lorelei cu coperţile ei cartonate, roşii, puţin roase pe la colţuri şi paginile îngălbenite de vreme. Trecându-mi ochii şi degetele peste paginile ei, mi-am adus aminte de un copil intins pe covorul ţepos din sufragerie, intr-o zi caldă de vară, citind şi descoperind imaginile pline de corcoduşi, tei şi nisip ale lui Teodoreanu in vreme ce comentatorul sportiv prezenta finala de la Roland Garros. Nu puteam citi Lorelei fără să prind cu o ureche scoruri şi nume de jucători pe care îi imitam când jucam badminton in spatele blocului cu fetele. Parcă fluturaşul zbura mai tare dacă îţi ziceai Agassi. :)
Lorelei are pentru mine gust de plimbare prin Târgul de carte a copilului care se rătăceşte printre stand-uri descoperind numele sonore de autori ca pe nişte prieteni vechi şi zgură portocalie, gust de vremuri atât de îndepărtate încât uneori parcă am uitat că au existat.
Lorelei nu mi-e atât poveste cât imagine. Imaginea gării cu cireşe, a mării fără sfârşit, a salonului alb, a ferestrelor, strugurilor roşii şi a creioanelor ascuţite. Poate de aceea în mintea mea, toate poveştile se scriu în imagini.
Lorelei e un fel de refren care îmi răsună uneori în minte, fiecare frază în funcţie de vremea ei. Şi parcă banda s-a blocat în ultima vreme pe..."Şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear..."
