2016 in 5 lectii si putin

2016 a fost un an lung si plin. Plin de premiere ca: primii 10 km alergati, prima participare la un maraton,  primele ocazii singura pe munte, prima data cand iti cauti mobila pentru casa ta. Unul dintre aceia care aveai senzatia ca nu se mai termina.

O ora la sala de boulder sau cat de greu o fi un traseu mov

A merge dimineata la sala de boulder, pe la 9 si un pic, este echivalentul copilului lasat singur in magazinul de jucarii. Sau de turta dulce. Toate traseele, de toate culorile care abia asteapta sa fie incercate. O data, de doua ori, de zece ori chiar. Pentru ca nu mai e nimeni la rand in spatele tau. Si pentru ca, chiar daca in cazul unora nu iti ies mai mult de 2-3 prize, poti sa rasuflii usurat, pentru ca nimeni nu ti-a vazut stangacia.

Fara frica

Eram la mijlocul traseului de corzi, intre doi butuci lungi de lemn care se tot miscau intr-una, cand am simtit ca nu pot merge mai departe. Imi era frica, desi teoretic stiam ca nu am cum sa caud de acolo. In cel mai rau caz, puteam ramane suspendata in ham. Imi era frica de corpul meu care nu isi gasea echilibrul si se apleca cand intr-o parte, cand in alta. Imi era frica de picioarele mele care nu reauseau sa isi gaseasca un punct stabil pe lemnul putin cam lunecos din cauza zapezii si a frigului astfel incat sa mearga mai departe.

Ce se poate intampla cand citesti o carte despre ture de bicicleta

Prima data l-am citit pe Bogdan Matei, virtual. Descoperind pasiunea lui pentru bicicleta, viata si cuvinte mari, sigure si bine articulate. Prima lui carte "Europa in 80 de zile" mi-a tinut de urat tot drumul cu trenul pana in Elvetia. Nici nu am simtit cum trec orasele, garile, citind pe nerasuflate aventurile turului lui ciclist prin Europa.

Lectii "open" despre oameni

Am crescut petrecandu-mi dupa-amiezele sau serile de vara urmarind interminabilele meciuri dintre Agassi si Sampras. Si sperand ca Agassi, jucatorul acela nonconformist si cu un aspect atipic pentru un teren de tenis uneori, va reusi sa trimita mingea in coltul care trebuie si sa castige.

Explorator la majorat

Exista lucruri fara de care nu mi-as putea imagina viata. Sau fara de care stiu cu siguranta ca ar fi aratat diferit. Si nu la fel de colorata. La fel cum nu stiu cum ar arata curcubeul fara galben, zilele de vara insorite fara campurile de floarea soarelui sau minele din America de Sud fara smaraldele care stralucesc in soare.

In urma cu 18 ani intram sfioasa pentru prima data intr-o sala unde se desfasura o intalnire de exploratori. Si ieseam cu un desen de bun venit (Multumesc, Robert),primele noduri invatate, un cantec nou, si mai ales cu gandul la urmatoarea. Si langa ea au continuat sa se adauge urmatoare intalniri, tabere, conventii, festivaluri. Plus oameni frumosi, prieteni de-o viata (Oana, te regasesti?), exploratori de neuitat si lectii cu miez care mi-au umplut viata si inima.

Zile de Camporee

Sunt evenimente de care te apropii uneori cu teama. Teama ca ai uitat documentele cele mai importante pe biroul de la lucru, teama ca norii iti vor da de furcă în fiecare zi, teama ca s-ar putea ca lucrurile sa nu iti iasa asa bine si asezat cum erau pe hartie, teama ca inima ta s-ar putea sa nu fie chiar atat de supusa.
Duminica seara am plecat cu limba de un cot spre gara (ca de obicei) incercand sa imi fac in minte lista cu lucruri pe care ar fi trebuit sa le iau si cautand solutii pentru ca in vreun fel sau altul ele sa ajunga la mine. Si normal ca doar dupa ce ai urcat in tren si el a pornit iti aduci aminte ce ai uitat.
Dar razi din toata inima pentru ca exploratorii din jurul tau iti aduc aminte ca asta face parte din tine si ca veti gasi impreuna o solutie.
Luni dimineata mi-am instalat cortul printre raze de soare cat se poate de arzatoare si mi-am adus aminte o data in plus ce buna e o supa la plic facuta la lumina lanternei sau cum arata muntii cand cerul e senin. Si ca a merge in sandale (fie ele si de munte) printr-o padure vizitata in trecut de ceva ploi nu este cea mai buna solutie. Si ca drumul cel mai bun si scurt spre tacere si somn poate fi chiar...joaca.

Marti mi-am readus aminte cum e treaba cu ploaia in tabara. Mai ales cand iti intra apa pe sub cort. Cum e sa iti instalezi un traseu de orientare printre picaturile de ploaie. Si ca unii oameni raman la fel (si asta poate fi si de bine).
Marti am descoperit ce este aceea o preducea sau o breducea si ca in echipa mea am cei mai creativi oameni care au mereu solutii inovatoare pentru orice. Si ca am o grupa de exploratori care au crescut si care stiu sa se descurce in multe situatii. Plus ca fac cel mai bun piureu la plic.
Marti a fost ziua in care am descoperit cum e sa iti incepi dimineata alergand prin padure. Si cat de bine merg toate lucrurile dupa o jumatate de ora tu cu tine, cu adidasii si cu aerul ala curat care iti umple toate alveolele.
Miercuri a fost ziua in care mi-am readus aminte cum e sa te rogi pentru ca ploaia sa stea. Sa isi oprească picatturile si sa te lase sa iti vezi de drum si de activitati. Si am redescoperit ca rugaciunile de oprire a ploii sunt cele la care primesc de fiecare data raspuns.
Miercuri a fost ziua in care mi-am readus aminte cum e sa stai drept, cat poti tu de drept, pentru ca toate miscarile de mars si parada sa iti iasa cum trebuie. Ca ploaia poate incepe si sta exact cand ai nevoie. Si ca uneori (dar doar uneori) doua ore de somn pot fi de ajuns.

Joi a fost ziua care a inceput devreme. Cat de devreme ai nevoie pentru a pune la locul lor toate posturile din traseul de orientare. A fost ziua in care am raspuns la telefon sub numele de Iosif (si cat de fain este cand exploratorii intra in jocul tau), in care am redescoperit cat de bine este sa ai o echipa pe care sa poti conta (multumesc Vlad, Matei si Liviu) si ca daca un proiect nu are foarte multi participanti nu inseamna ca nu are succes.
A fost ziua in care am invatat ca exista proiecte in fata carora si ploaia se da inapoi si exploratori care se gandesc la tine si iti fac insigne chiar daca tu nu reusesti sa ajungi la niciun atelier.
Vineri a fost Urban Life, cu alergatura multa, emotii de simteai ca nu mai au loc in inima, zambete largi stand de vorba cu Bancomatul roz sau uitandu-te la copiii care stateau la coada la activitati, exercitii de DJ, stalpi care nu vroiau sa stea la locul lor si minute care uneori iti pareau o vesnicie.
Zi in care am redescoperit cat de bine e sa ai exploratori care iti tin loc langa ei la masa, care se mobilizeaza si merg la activitati, care au grija unii de altii cand loveste insolatia.
Vineri am redescoperit ca uneori sau de multe ori sunt om. De multe ori obosesc, am limite (pe care nu le accept mereu), cad insa ce fain e sa stii ca sunt acolo oameni care te ajuta sa mergi mai departe. Si mesaje dintr-o alta tabara din alt colt de lume.
Sambata a fost sambata. Si soare. Si ploaie (tipar de Camporee Nationala). Si concurs cu Floarea-Soarelui castigatoare. Si sedinta foto traditionala. Si zambete multe, mini-catarg si evaluari la ceas de noapte. Si somn bun fara gandul ca maine iar va trebui sa te trezesti cu noaptea in cap pentru ca mai ai ceva de facut.

Duminica (cealalta duminica) a fost o zi de strans bagaje fara sfarsit, o zi cu partide nesfarsite de Ligretto si sentimentul ciudat ca ii vezi pe toti cum pleaca acasa si tu ramai pentru ca trenul tau pleaca ultimul. O zi cu cantat imnul explo in gara din Vatra Dornei pentru a inchide oficial Camporeea si cu oameni pe care ti-ar fi placut sa ii descoperi mai demult.
O zi si cu ploaie, si cu soare si cu lucruri care culmea nu mai vor sa stea in bagaj cum au stat la dus. O zi in care nu stiu cum dar am ajuns acasa doar cu o sandala prinsa de rucsac in loc de doua. Dar cu o saptamana completa de tabara. Si fara niciun plic de supa instant in plus.

Viata ca un glob de sticla

Cand eram mica si venea in sfarsit seara impodobirii bradului, cea mai mare grija trebuia sa o ai cu globurile de sticla. Globurile acelea atat de frumos pictate, care aveau un colorit ciudat daca te uitai la bec prin ele, globuri care spuneau povesti pentru ca faceau de multa vreme parte din cutia cu amintiri a familiei.

Ploaia

In vinerea aceea trebuie să fii plouat mult. Cât să acopere toate lacrimile de pe fețele celor ce asistau neputincioși la răstignirea Lui.

Un cadou dulce-amar

Traim adeseori cu gandul ca oamenii de langa noi sunt nemuritori. Nu e necesar sa vorbim prea mult cu ei astazi, pentru ca si maine ii vom gasi tot acolo. Nu e neaparata nevoie sa le bagam astazi capul pe usa biroului, pentru ca astazi ne-am propus sa lucram la un proiect urgent. Oricum, ii vom gasi acolo si maine.

Dincolo de usa

Exista momente pe care ai vrea sa le aduni in tine si sa nu le mai dai drumul. Sa le tii in causul palmelor asa cum tii zapada pana se topeste si parca ai vrea sa pastrezi apa zapada intr-o sticla bine inchisa pe un raft din biblioteca.

Lectii de vacanta

Imi plac lucrurile care te iau prin surprindere si care iti ies in cale cand te astepti mai putin. Imi plac surprizele, poate la fel de mult ca lalelele si trandafirii portocalii si imi place cand descopar coincidente si felul in care se aseaza lucrurile. Inca mai imi place sa le spun vacante si nu concedii zilelor libere.Si imi plac vacantele in care descopar toate aceste lucruri si imi iau timp sa leg lucrurile si sa adun lectiile. Si ar fi cateva lectii care s-au adunat in saptamana asta:

1. Nu ai nevoie de conditii speciale ca sa fii fericit. Uneori trebuie sa ai doar inima pregatita si ochii larg deschisi pentru a vedea lucrurile frumoase din jurul tau a te bucura ca sunt, si atat.

2. Lucrurile mai putin placute se pot transforma intotdeauna in lucruri surprinzatoare. Cum ar fi faptul ca a cobori din tren o statie mai tarziu inseamna sa ajungi sa vizitezi unul dintre lucrurile care erau pe lista dar teoretic nu prea aveai cum sa ajungi acolo.

3. A fi doar tu cu tine nu este cel mai de temut lucru. Uneori mai ai nevoie de un timp in care sa te asculti, sa taci, sa te imprietenesti cu tine. Si cu harta pe care o ai in mana. Un timp in care sa descoperi care sunt lucrurile care te fac unic si sa te vindeci de...comparatii.

4. Dumnezeu inca mai are grija de detaliile si lucrurile mici din viata mea. Cum ar fi sa tina o expozitie de fotografie deschisa inca cinci minute dupa ora inchiderii, sa iti ofere zile cu soare pentru a te bucura de peisaje, drumetii si plimbari prin orasele vechi, sa scoata ursul din ascunzatoarea lui ca sa il poti vedea si tu (intr-un parc cu animale), sa iti dea un lac pe malul caruia sa stai, sa privesti si atat, sa te duca la un concert...pe nepregatite, sa dea norii la o parte sa poti vedea muntii in toata splendoarea lor.

5. Unele lucruri, s-ar putea sa nu vina intotdeauna in forma in care am astepta. Dar e bine sa nu incetezi sa crezi ca intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, se vor intampla. Asa cum se intampla sa asculti oratoriul Mesiah nu intr-un concert, intr-o biserica veche, cum ti-ai fi dorit ci intr-o repetitie, in aceeasi biserica veche (cum poate nici nu ai fi indraznit sa-ti imaginezi). Si cand vin si observi ca sunt un pic mai mult decat te-ai fi asteptat, nu poti decat sa taci. Bucuria poate fi uneori foarte tacuta.

6. Exista lucruri care se pot intampla daca ai curajul sa ceri, sa apesi pe clanta, sa faci primul pas. S-ar putea ca dorinta sa se vada pe fata ta si sa nu mai trebuiasca sa spui nimic. Important este insa sa incerci.

7. Unele lectii se mai scriu inca...

P.s. O sa vina si poze de vacanta
P.s.s. Multumesc Mara si Florin pentru contributia adusa la scrierea acestor lectii :)

Rabdare de fluture

Imi place sa ma uit la fluturi. Uneori as sta ore in sir sa le admir zborul si culorile. Zilele trecute mi-am dat seama ca frumusetea zborului unui fluture sta ascunsa in timp. Atunci cand se lupta sa iasa din crisalida lui, fluturele nu trebuie grabit sau ajutat in niciun fel. Are nevoie de timp suficient sa isi intinda aripile astfel incat sangele lui de fluture sa ajunga pana la capatul venelor lui. Aripile trebuie sa fie bine intinse si suficient de puternice pentru primul lui zbor. Daca incerci sa il ajuti, sa il scapi din stransoarea lui, daca vrei sa ii vezi mai repede zborul frumos risti sa nu il mai vezi niciodată. Un fluture care este ajutat să iasă din pupă nu mai poate să zboare.
Mi s-a intamplat uneori să grăbesc unele lucruri din dorinţa de a le vedea întâmplându-se. Mi s-a întâmplat să spun unele cuvinte prea devreme sau poate să le folosesc prea mult, uitând că mai trebuie să şi tac şi să aştept. Si cine stie cator fluturi nu le-am stricat astfel zborul si culorile. Câtor visuri nu le-am frânt aripile.
Învăţ să tac şi să aştept. Invăţ să las fluturii să zboare la vremea lor ca să mă pot bucura deplin de culorile şi de zborul lor. Învăţ să îmi las visurile la copt pentru vreme potrivită şi îmi dau seama că e tare greu să ai răbdare de....fluture.

Promisiune

Legenda spune că a fost odată o fată pe nume Corofana care trăise în munte, cunoscând mai bine sălbăticiunile naturii decât oamenii. Într-o zi, a ajuns într-un sat cu un coş plin cu pietre sclipitoare. Oamenii s-au adunat în jurul ei şi au început să-i ceară pietre din coş, iar ea a început să le dea, bucurându-se să-i vadă acolo, aproape. Nu ştia că pietrele erau bucăţi de aur. Şi probabil că le-ar fi dat şi dacă ar fi ştiut. Când coşul s-a golit însă, oamenii au plecat repede din jurul ei, iar ea a rămas tot singură.
Se intampla uneori sa ma trezesc cu cosul gol si cu mainile intinse printre care suiera vantul....Mereu uit ca exista oameni care isi amintesc de mine doar atunci cand au nevoie de ceva si mereu zambesc ca si cum as crede ca au nevoie de mine nu doar de pietrele din desaga mea.
Azi am plecat sa imi umplu cosul...si as vrea sa-mi promit ca pe viitor voi avea mai multa grija de pietrele mele. Asa...ca o promisiune de an nou.

De sfoara zmeului

Alergam pe plaja fara sa simt pietricelele intepandu-mi talpile sau nisipul strecurandu-se printre degetele de la picioare. Tot ce stiam era ca vroiam sa-l fac sa se ridice. Nu ma invatase nimeni lectii despre curenti de aer si vanturi. Aveam in minte doar imaginea clasica a copilului care alearga pe plaja pustie in vreme ce zmeul se inalta in spatele lui. Intr-un final s-a ridicat. Si tinand firul subtire strans intre degete mi-am dat seama ca era mai greu sa-l mentin acolo decat sa-l ridic. Mi-am dat seama ca zmeul trebuie sa-l simti. Cand sa strangi mai mult si cand sa-l lasi mai liber. Asa am invatat sa-mi exersez simturile zmeiesti....si uitandu-ma lung dupa el am mai invatat ceva. Dumnezeu poate fi uneori asemenea unui zmeu, acolo sus intre nori si raze de soare...de care te poti afla la o distanta egala cu lungimea sforii din palma ta. Trebuie sa ai insa grija sa nu ii dai drumul niciodata. Sfoara este semnul ca zmeul exista. Altfel o sa ti se para tot mai departe.
Visurile sunt asemenea unor zmee. Mai ales daca e vorba de cele pe care uneori nu am curajul sa le conturez. Si din lipsa de curaj s-ar putea sa ma trezesc cu mainile goale si taiate de ata subtire, ca semn ca o data am avut un vis. Visurile sunt zmeele colorate inaltate tot mai sus a caror sfoara nu ar trebui sa o scap niciodata. Si nici sa o las sa se incurce printre copaci, curmandu-le zborul.
Nu am inaltat un zmeu decat o singura data, dar lectia zmeului scapat din mana e una care se repeta. Am fugit sa prind sfoara pana nu se indeparteaza prea mult.

Un strop de nou

Vara asta am dorit sa invat si sa experimentez lucruri noi. Asa se face ca am ajuns in tabara pentru Micii Exploratori organizata de cei de la pdf Si acolo, la Rasnov, la poalele unui munte care mi-a fermecat fiecare dimineata in care apucam sa il vad printre nori am descoperit oameni noi, copii noi, zambete noi printre sosete ude si bocanci noroiti pana in varful sireturilor sau degete printre care se scurgeau picaturi de vopsea, lectii noi.
Am invatat ca poti sa de-fondezi temerile daca faci primul pas. Primul pas spre cortul in care ma asteptau in fiecare dimineata sase baieti plini de energie de 10-12 ani cu care studiam din Biblie si care mi-au pus la lucru creativitatea in fiecare noapte (gandindu-ma cum sa fac lucrurile clare si interesante). Primul pas usor tremurand spre primul azimut pus pe traseul de orientare realizat impreuna cu Irina, colega de cort si de busola. Primul pas spre locul in care ma asteptau cei 7 copii din grupa Briceagul, grupa langa care am crescut intreaga saptamana. Primul pas intr-o camera in care nu cunosteam pe nimeni.
Am invatat ca muntii, asemenea visurilor, raman intotdeauna acolo in ciuda cetii care iti poate strica multe zile si dimineti.
Am invatat ca la capatul unei aventuri / povesti se afla intotdeauna inceputul uneia noi. (Asta e din UP la care m-am uitat si ras impreuna cu copiii).
Am invatat ca nu trebuie sa fii intotdeauna expert pentru a face un lucru. Uneori e suficient sa ai disponibilitatea si dorinta de a-l face. Si asigurarea ca oamenii iti vor zambi si cand nu faci la fel de bine.
Am invatat ca oamenii sunt frumosi si mereu surprinzatori. Fie ca ii descoperi la spalat vase, seara in jurul unei cani cu ceai si napolitane, in Madagascar (culcusul nostru de toate noptile), dimineata in jurul unui cantec si al unei rugaciuni, la panoul cu programul si responsabilitatile, umbland prin ploaie la inchis corturi, pus azimuturi, adus mancare, uscand steaguri, scriind jurnale.
Am invatat cum sa vopsesc cu migala steaguri africane, cum sa intru in pielea unui nou personaj la sceneta din fiecare dimineata (de la Regina Victoria la un prieten negru al lui Livingstone...si sa nu uit de sotia lui Livingstone),cum sa primesti cadoul pe care il pregatesti mereu pentru altii (un pachet cu multe lucruri mici, simple dar pline de semnificatie) si cum sa imi pun pe diagonala mea de explorator insigna de mic explorator.

Prin ceata

Uneori, in diminetile reci de vara cand nu m-as da scoasa din sacul de dormit si ma uit la umbra furnicii ce se lasa pe prelata, ma intreb oare ce s-a intamplat cu visurile mele. Vis de copil de a devenit explorator polar, vis de om mare de a...Uneori nici nu m-ai stiu de a ce...Asa mi se par toate ferestrele inchise si zilele plate.
Cand imi fac in sfarsit curaj sa ies din sac si sa caut ceva soseste uscate, imi aduc aminte ca afara e ud si noroi. Si iar o sa ma fac tot una pana la sfarsitul zilei. Inca nu am invatat arta de a trece printr-o zi uda si noroioasa fara sa ma murdaresc.
In ceata de afara, intrebarea ramane aceeasi. Cum ramane cu visurile mele? Cu dorintele mele? Cu planurile mele? Cum ramane cu lucrurile care mi s-au spus ca vor fi? Sau al caror contur s-a sters de tot, de parca un copil ar fi varsat borcanul peste coala abia pictata.
Intr-o seara de tabara, alergand intre cort si toate celelalte locuri, l-am vazut. Era acolo, scaldat in lumina soarelui de apus in toata splendoarea lui. Fusese din prima zi acolo, doar ca, de cele mai multe ori nu-i zaream decat cateva colturi, prin ceata. Sau uneori, nu vedeam nimic. Insa in seara aceea a fost mai senin ca niciodata, si am inteles.
Planurile si visurile Lui sunt ca varful Omu. Intotdeauna acolo, chiar daca e posibil sa nu le vad decat intr-o singura dupa-amiaza din an, cand e soare.
"Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi...."

Lectie veche intr-un ambalaj nou

Sambata asta a fost Festivalul Exploratorilor din Bucuresti. Lume multa, copii multi cu cravate galbene si in camasi aproape albe. Termene limita depasite, lucruri realizate pe ultimii metrii, rol de bunica cu nepotei, bucuria de a descoperi oameni care iti sunt aproape cand ai mai multa nevoie de ei si care iti zambesc cat se poate de larg (multumesc Dana pentru zambet, Loredana si Miki pentru taiat, Monica pentru umar si Nes pentru ca esti fratior de nadejde). Dar nu despre Festival vreau sa vorbesc.
Sambata la pranz, intre un program si o specializare am fost cu copiii din grupe in parc. Adica cu 2 Flori de Soare, o Calea Lactee si o Termita. Si printre harjoneli, alergaturi, uimiri dupa rate si puii lor, discutii despre ce vor sa faca cand vor fi mari, am descoperit o lectie foarte faina, poate veche de cand lumea. Doar ca eu acum am inteles-o mai clar ca niciodata.
Fiecare om este unic si asta ii da un farmec aparte. Fiecare om are trasaturi si talente unice. De aceea ma gandesc ca nu ar trebui sa le cerem niciodata oamenilor sa fie ceea ce nu pot fi. Sau sa faca lucruri care nu li se potrivesc cand le-am putea cere sa faca acele lucruri pe care stiu ei sa le faca cel mai bine. De ce i-as cere cuiva sa scrie poezii cand el stie cel mai bine sa deseneze. De ce i-as cere sa vorbeasca in public si sa se simta stangaci si ne la locul lui cand el ar putea aranja sau pregati decorurile si asta l-ar face fericit. In plus daca ii iau pe oameni asa cum sunt si ii iubesc asa cum sunt, poate ca nu voi mai avea de suferit data viitoare cand le voi cere un anumit lucru, pentru ca voi stii sa le cer ceea ce stiu ca le-ar placea sa faca. Si astfel, vom zambi fericiti unul la celalat. In concluzie, am ce sa invat pana ma voi plimba in Parcul Acvariu proiectat de Iosif, ma voi uita la emisiunile TV moderate de Naty sau la cele despre animale unde va fi invitat celebrul medic veterinar Ioana si ma voi bucura de ceea ce va face Irina ( ea inca nu s-a hotarat ce vrea sa faca intr-o zi cand va fi mare)

Cand trebuie sa crezi ceea nu poti sa crezi

Se spune ca pofta vine mancand. Pe acelasi linie s-ar putea spune ca bucuria vine zambind, credinta vine...afirmand-o cand toate iti stau contrar, fericirea vine...luptand impotriva tendintei de a te retrage de-a pururi in cochilia, pestera carapacea ta. Asa ca...astazi vreau sa cred desi mi se pare ca toate imi stau impotriva, toate ferestrele si usile mi se par inchise si ferecat si toate ploile parca s-au abatut asupra mea...plecata de acasa si fara umbrela si fara pelerina.
Vreau sa cred ca El iti da unele lucruri nu doar ca sa ti le ia apoi ca sa te vada suferind, ci ti le ia pentru ca sa-ti dea ceva si mai bun in schimb.
Vreau sa cred ca nu trebuie sa plangi ca unele lucruri s-au terminat, ci sa te bucuri ca s-au intamplat.
Vreau sa cred ca toate lucrurile lucreaza impreunta spre binele celor ce-L iubesc pe El. Si ca, dificultatea lor este direct proportionala cu binele ala frumos care va fi dupa. Si sa nu uita ca felul de lucru este legat de dragostea mea pentru El. Daca nu-L iubesc, ar fi tot mai greu sa lucreze.
Vreau sa cred ca atunci cand pleaca cineva, nu pleaca si lectiile si lucrurile frumoase invatate. Ci ele raman si fac din tine un om nou.
Vreau sa cred ca tot ceea ce se intampla (oricat de dureros si mult ar fi) este parte a unui proces special de constructie...nu este rodul unei intamplari. Si vreau sa cred ca rezultatul va fi frumos.
Vreau sa cred ca El nu ma trece prin apa ca sa ma inece ci doar ca sa ma duca pe celalalt mal unde lucrurile sunt mai mult decat mi-as putea imagina.
Vreau sa cred ca soarele straluceste chiar daca nu-l vad si ca este.
Vreau sa cred ca la capat se afla un curcubeu.
Si chiar daca teoretic in momentul asta nu pot sa cred, trec peste mine si aleg sa cred in ciuda a tot ceea ce nu vad.

Gaseste-l, adu-l!

Materiale: nimic
Plasarea in terenul de joaca: 4 grupuri care ocupa fiecare colt al salii, stand in semicercuri.

Desfasurarea jocului: Liderul striga un obiect pe care grupurile trebuie sa il aduca (De exemplu: cineva care poarta rosu, o soseta, un pantof, un fir de iarba, persoana cea mai mica din echipa, doi pantofi legati impreuna, o foaie de hartie, frunza unui copac, un baiat de 10 ani, o moneda, un lider etc)

Prima persoana care ajunge la lider cu obiectul cerut castiga 1 punct pentru echipa lui. Apoi se striga urmatorul obiect si asa mai departe. Obiectele nu se numara daca sunt purtate de curier!

Castigatorul este...echipa cu cel mai mare punctaj.

Invatatura jocului: Uneori in viata trebuie sa muncesti repede si in echipa

P.S. Nu uita sa stai de vorba cu ei dupa incheierea jocului pentru a vedea care sunt lectile pe care le-au invatat. S-ar putea sa descoperi si altele in afara de cea de mai dus. Ai grija la eventualele suparari ale celor care vor pierde. Poti sa inchei jocul cand diferenta dintre grupe este cat se poate de mica sau chiar la egalitate.

(Joc preluat din "Jocuri pentru toti", editura One Way Romania, 2008)