Vine o zi ...

De multe ori mi-am dorit să fiu mare. Suficient de mare cât să arăt că pot face o mulțime de lucruri. Să merg singură la școală, să îmi fac singură tema la mate, să călătoresc singură, să zbor singură cu avionul, să construiesc un foc de tabără, să fac un traseu de orientare, să ajung la o destinație necunoscută având în mână doar o hartă.

Climbing lessons

I don’t remember when I started to like climbing and rocks. Maybe I started to like rocks when I started to love mountains and climbing maybe a long, long time ago at the meetings of The geography club.

Orasul de jucarie

Exista orașe care iti lasa impresia unor cartiere dintr-un oraș pentru păpuși în care nu a intrat încă nici un copil. Case colorate, frumos aliniete cu acoperișuri trase la linie, flori de plastic viu colorate, străduțe drepte tăiate simetric de un rău peste care trec podurile de jucărie.

Campul de lalele

Viata mea e o serie de inceputuri.Inceputuri de cantec, de visuri, de inceput.

Omul anotimp

Exista oameni care trec prin vietile noastre asemenea unor anotimpuri. Cu inceputuri si sfarsituri mai mult sau mai putin bine determinate.

Revizie

Uneori ma simt ca o gara din care pleaca si vin o multime de trenuri, mai vechi sau mai noi.

De an vechi

Exista ani care ne plac si ne-am dori sa nu se termine si ani care nu ne plac si pe care ii dorim incheiati cat mai repede.

Copilul care mi-ar fi placut sa fiu

Uneori imi place sa ma plimb printre blog-uri si sa sar dintr-un unul in altul, descoperind mereu oameni si ganduri interesante. In seara asta, intr-o scurta plimbare printre bloguri am descoperit urmatoarea poezie intr-un http://jurnal-pe-pinza.blogspot.com/ M-am gandit ca e valabila si pentru copilul care mi-ar fi placut sa fiu:

Dedicatie

Era o zi de vara in care ar fi trebuit sa fiu la un curs de inot. Abia ce invatasem sa fac pluta. Poate ca azi ar fi trebuit sa invat sa dau din maini, dar acum eram in fata unei foi de hartie, la primul meu examen de limba franceza, din lungul sir de examene care pe vremea aceia nici nu banuiam ca va exista.

Din goana jocului

Nu am mai scris demult. De parca toate lucrurile ar fi devenit deodata fara rost. Asa cum mi se pare uneori spalatul pe dinti dupa o zi lunga lunga sau daca se asorteaza uneori culoarea de la ciorapi cu dunga de la esarfa.

Trecutul la prezent intr-o alta diateza

Sunt zile in care iti treci degetele printre paginile anilor trecuti sau intalnesti oameni care au dat titlul unor capitole.

Lectii de vacanta

Imi plac lucrurile care te iau prin surprindere si care iti ies in cale cand te astepti mai putin. Imi plac surprizele, poate la fel de mult ca lalelele si trandafirii portocalii si imi place cand descopar coincidente si felul in care se aseaza lucrurile. Inca mai imi place sa le spun vacante si nu concedii zilelor libere.Si imi plac vacantele in care descopar toate aceste lucruri si imi iau timp sa leg lucrurile si sa adun lectiile. Si ar fi cateva lectii care s-au adunat in saptamana asta:

1. Nu ai nevoie de conditii speciale ca sa fii fericit. Uneori trebuie sa ai doar inima pregatita si ochii larg deschisi pentru a vedea lucrurile frumoase din jurul tau a te bucura ca sunt, si atat.

2. Lucrurile mai putin placute se pot transforma intotdeauna in lucruri surprinzatoare. Cum ar fi faptul ca a cobori din tren o statie mai tarziu inseamna sa ajungi sa vizitezi unul dintre lucrurile care erau pe lista dar teoretic nu prea aveai cum sa ajungi acolo.

3. A fi doar tu cu tine nu este cel mai de temut lucru. Uneori mai ai nevoie de un timp in care sa te asculti, sa taci, sa te imprietenesti cu tine. Si cu harta pe care o ai in mana. Un timp in care sa descoperi care sunt lucrurile care te fac unic si sa te vindeci de...comparatii.

4. Dumnezeu inca mai are grija de detaliile si lucrurile mici din viata mea. Cum ar fi sa tina o expozitie de fotografie deschisa inca cinci minute dupa ora inchiderii, sa iti ofere zile cu soare pentru a te bucura de peisaje, drumetii si plimbari prin orasele vechi, sa scoata ursul din ascunzatoarea lui ca sa il poti vedea si tu (intr-un parc cu animale), sa iti dea un lac pe malul caruia sa stai, sa privesti si atat, sa te duca la un concert...pe nepregatite, sa dea norii la o parte sa poti vedea muntii in toata splendoarea lor.

5. Unele lucruri, s-ar putea sa nu vina intotdeauna in forma in care am astepta. Dar e bine sa nu incetezi sa crezi ca intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, se vor intampla. Asa cum se intampla sa asculti oratoriul Mesiah nu intr-un concert, intr-o biserica veche, cum ti-ai fi dorit ci intr-o repetitie, in aceeasi biserica veche (cum poate nici nu ai fi indraznit sa-ti imaginezi). Si cand vin si observi ca sunt un pic mai mult decat te-ai fi asteptat, nu poti decat sa taci. Bucuria poate fi uneori foarte tacuta.

6. Exista lucruri care se pot intampla daca ai curajul sa ceri, sa apesi pe clanta, sa faci primul pas. S-ar putea ca dorinta sa se vada pe fata ta si sa nu mai trebuiasca sa spui nimic. Important este insa sa incerci.

7. Unele lectii se mai scriu inca...

P.s. O sa vina si poze de vacanta
P.s.s. Multumesc Mara si Florin pentru contributia adusa la scrierea acestor lectii :)

Dor de...vacanta

Nu mai stiu cand a inceput sa imi placa marea. Poate cand am jucat prima data calcatea desculta, cu picioarele prea bine fixate pe nisip, intr-o primavara demult. Poate cand am descoperit-o in toata splendoarea ei intr-o vara la Vadu, cand parca nu ma mai saturam de privit, urmarit linia orizontului si balacit. Poate ascultand povestile tale.
Azi mi s-a facut dor de sentimentul pe care ti-l poate da o plaja intinsa, tacuta, pustie, in care cuvintele mi se amesteca in valuri si nu mai e nevoie sa spun nimic. Mi s-a facut dor sa stau si sa privesc fara sa rostesc. Ca si cum as astepta ca vorbele ei nerostite sa umple locul cuvintelor pe care le-am inghitit.
Azi mi s-a facut dor sa stau intinsa la soare si sa citesc, lasand vantul si nisipul sa se joace printre degetele de la picioare. Sa citesc si atat. Fara sa astept nimic. Sau poate doar sa mananc un porumb fiert din cand in cand.
Azi mi s-a facut dor.
Dor de vacanta.

Omul pe care il astept

"Omul pe care îl aștept îmi va aduce bucurii simple. Îmi va spune că am vocea ca o pâine, ca lucrul care i-ar plăcea cel mai mult ar fi să cumpere cu mine ceva în rate (un frigider sau chiar un lucru mai mic, un aspirator dacă se poate), sau mi-ar spune că ii place să meargă cu tramvaiul și să mănânce covrigi; sau, cu faţa toată o întrebare, strâmbându-și picioarele în fel şi chip: "Ştii cu ce semăn acum? Cu o literă..."
În sfârşit, acest om mi-ar spune că dacă m-ar pierde s-ar îmbolnăvi de o boală care nu are nume. I-ar eu m-aş gândi că ştiu de ce trăiesc, pentru că altfel ce s-ar face fără mine?
Omul pe care-l aştept există undeva." (Gabriel Liiceanu)

Dor de joaca

Mi se făcuse dor să scriu aşa cum mi se face uneori dor să muşc dintr-un măr verde şi acru sau dintr-un porumb bine fiert căruia nu ai vrea să i se termine boabele niciodată. Dor să scriu despre fluturi, despre tabere si copii, despre jocuri. Nu joaca cu cioburi şi bucăţi de inimă care nu se potrivesc la locul lor, nici joaca de-a cuvintele care nu mai vin ci joaca de-a vacanţa. De-a urcatul pe munte şi stat la soare până îţi ard genunchii, de-a spartul de pietre pentru a desprinde foiţele de mică prin care să vezi lumea mai...strălucitoare, de-a d-soara Cristina şi de-a cât de sus poţi să-ţi înalţi privirea ca să atingi vârful muntelui. Joaca de-a alergatul prin ploaie de la un cort la altul sau de-a aştepta cu nerăbdare (sau poate ar trebui să învăţ să aştept cu răbdare) ca norii să plece, de-a legat lemne cu sfori pentru a realiza un avizier (primul meu avizier), de-a căuta rime şi a le repeta permanent să nu se piardă printre bucăţile de jăratic de la focul de tabără.Joaca de a încerca să pari om mare în faţa a 100 de copii. Joaca de-a privitul prin telescop după luna, fie ea si rotundă (inca mai caut pe cineva care să-mi dea o lună pătrată).
Acum că mi-am mai potolit jocul de scris şi joacă, mă mai duc să fac şi altceva.

Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară...

Zilele trecute mi-a căzut în mână Lorelei cu coperţile ei cartonate, roşii, puţin roase pe la colţuri şi paginile îngălbenite de vreme. Trecându-mi ochii şi degetele peste paginile ei, mi-am adus aminte de un copil intins pe covorul ţepos din sufragerie, intr-o zi caldă de vară, citind şi descoperind imaginile pline de corcoduşi, tei şi nisip ale lui Teodoreanu in vreme ce comentatorul sportiv prezenta finala de la Roland Garros. Nu puteam citi Lorelei fără să prind cu o ureche scoruri şi nume de jucători pe care îi imitam când jucam badminton in spatele blocului cu fetele. Parcă fluturaşul zbura mai tare dacă îţi ziceai Agassi. :)
Lorelei are pentru mine gust de plimbare prin Târgul de carte a copilului care se rătăceşte printre stand-uri descoperind numele sonore de autori ca pe nişte prieteni vechi şi zgură portocalie, gust de vremuri atât de îndepărtate încât uneori parcă am uitat că au existat.
Lorelei nu mi-e atât poveste cât imagine. Imaginea gării cu cireşe, a mării fără sfârşit, a salonului alb, a ferestrelor, strugurilor roşii şi a creioanelor ascuţite. Poate de aceea în mintea mea, toate poveştile se scriu în imagini.
Lorelei e un fel de refren care îmi răsună uneori în minte, fiecare frază în funcţie de vremea ei. Şi parcă banda s-a blocat în ultima vreme pe..."Şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear..."

Provocare

Din cand in cand obisnuiesc sa dau o raita prin subsolul blogului meu pentru a mai vedea niste statistici, a face un pic de ordine si poate chiar a aduce un plus de culoare sau de noutate, daca timpul imi permite.
Unul dintre lucrurile interesante pe care le-am descoperit sau poate nu chiar atat de interesante este ca cei mai multi oameni ajung pe blogul meu cautand poate un alt cuvant decat la care m-as fi asteptat. Nu o cauta pe Cristina Neagu desi obisnuiesc sa primesc mesaje pe FB gen succes in Liga Campionilor sau Te asteptam sa aduci cupa la Valcea (pentru cine nu stie - daca o fi cineva care nu stie - Cristina Neagu este jucatoare de handbal la clubul Oltchim Rm. Valcea si cea mai buna jucatoare a anului 2010). Nu cauta jocuri sau jucarii sau proverbe, desi mai sunt si dintre acestia. Nu cauta exploratori sau prieteni si nici...franturi. Cei mai multi cititori (in afara de cei care ma cunosc si stiu deja cum sa dea de mine) ajung in spatiul de joaca cautand provocari. Provocari este titlul unei postari de demult, scrisa in graba din sala de net a Congresului de tineret de la Munchen, despre care nu as putea spune ca e cea mai reusita sau reprezentativa dintre toate cele jucate pana acum.
Tind sa cred insa ca nu textul ci cuvantul in sine este cel care ii aduce pe oameni. Google imi da 4.130.000 de rezultate pentru cuvantul in cauza. Sa inteleg ca traiesc inconjurata de oameni carora le plac provocarile. Provocarea unei chemari la joaca? Provocarea unui intrebari? Provocarea de a face ceva pentru cei din Africa sau pentru cei de mai aproape? Provocarea de a trece si peste ziua de azi?
Tu cum ajungi pe blogul meu? Ce cuvinte cauti?

Lectie pe perete

Uneori, nu poti vedea cum arata lucrurile mai departe, pana nu faci pasul urmator. Pana nu tragi aer adanc in piept si nu ai curajul de a pune piciorul pe priza urmatoare..uneori aflata intr-un punct in care nu crezi ca vei putea ajunge niciodata. Si cand ai pus piciorul, descoperi ca mai sus se afla si priza de care degetele tale aveau nevoie. Si tot asa. La fel probabil ca stau lucrurile si in viata. Nu poti vedea mai departe pana nu faci pasul urmator. Si cand l-ai facut...persepctiva se schimba.
Asta este una dintre lectiile pe care le-am invatat astazi cand am ajuns la prima intalnire a celor de la clubul de escalada. Si este lectia care probabil m-a izbit cel mai tare asta dupa ce...ma chinuisem de vreo 2 ori sa urc un perete...renuntand la jumatate pentru ca...nu mai puteam...Nu mai vedeam mai departe de ce m-as putea agata si nu aveam nici incredere in cuvintele indrumatorului de jos. Daca simtea piciorul meu si ne vedea ochiul meu, nu puteam sa urc mai sus.
Au mai fost si altele...lectii despre incredere, despre ce inseamna sa il ai pe celalalt in...coarda ta..., despre perseverenta, despre asumarea riscului, despre solutii neconventionale, despre strigatul de bucurie cand ai ajuns in varf, la a 3-a incercare. Dar despre ele....cu o alta ocazie.

Lectie de omida

Saptamana asta cineva m-a intrebat daca ma simt bine in pielea mea. Si mi-a venit in minte imaginea omizii careia nu ii mai ajunge pielea pe masura ce creste si se intinde. Ii trebuie una noua.
Sunt zile in care nu ma simt bine in pielea mea. Imi trebuie una noua pentru a gandurile sa se poata intinde mai bine si mai luminos. Imi trebuie una noua pentru ca zmeele sa se itinda mai bine si visurile mele o data cu ele.
Omiziile in functie de specie isi schimba pielea de vreo 7-8 ori. Si asta pentru ca pielea lor nu este elastica si nu se intinde o data cu ele. Faptul ca nu isi mai incap in piele si e nevoie mereu si mereu de una noua e o dovada ca au mai crescut.
Cred ca incep sa imi placa omizile din perspectiva asta. De obicei ma tem de momentele in care nu ma simt bine in pielea mea. Ma simt stinghera si terna. Ca omida ascunsa intre frunze, cand se camufleaza. Si totusi...daca ar fi sa ma iau dupa ea, cand trec prin astfel de momente, inseamna ca...undeva...inelele mele au mai crescut. Sau cresc. Sau sunt mai multe. Poate mai multe visuri, mai multe planuri, mai multe dorinte, mai multe asteptari si chemari care trebuie sa isi faca loc. Poate e timpul pentru o piele noua.

Primul pas

Nu-mi mai simteam degetele. Abia daca mai imi simteam talpa lasandu-si forma pe nisip. Simteam insa fiecare privire care imi atingea umerii atunci cand treceam pe strada. Si umerii, si firele de par din ceafa, si inima. Nici bandaj, nici ziduri, nici intuneric nu le putea tine la distanta. Le simteam de fiecare data cand treceam pe acolo. Mai mult mai mult. Cu cat imi simteam mainile mai putin cu atat le simteam pe ele mai mult. Si nimeni nu ma intrebase daca imi place schimbul asta.
Imi mai simteam inca urechile cand am auzit ceva despre unii care au plecat si nu s-au mai intors. Nu pentru ca au murit. Ci pentru ca...nu au mai avut de ce. Puteau sa simta din nou coaja rodiei in palma. Si inca le mai simteam cand am auzit si de al doilea si de al treilea care nu s-au mai intors. Vroiam sa vina o zi in care sa nu ma mai intorc nici eu. Si nu eram singurul. Mai erau vreo 9 chiar. Eram zece care vroiam sa simtim din nou. Si mana, si copac si nisip. Chiar si nisip.
Intr-o zi am trecut din nou pe strada. Eram cu ei. Ciudat, nu mai simteam nici priviri. Nu mai auzeam nici rasete. Doar un zgomot asurzitor. Poate gasisera ceva mai interesant decat corpul meu in descompunere. Ne-am oprit. Nu aveam unde sa trecem mai departe. Ne-am oprit si am strigat. Nu mai strigasem de mult. Cine ar fi vrut sa atraga atentia asupra lui. Doar ca sa vezi privirea intorcandu-se cu repulsie. I-am strigat sa aiba mila de noi! Nu i-am zarit chipul dar...doar in jurul Lui se puteau strange atat de multi. Si totusi ne-a auzit. In ciuda zgomotelor si strigatelor si cererilor nemasurate. Si ne-a vazut. Ciudat. Privirea Lui nu avea nimic vechi. Nici ura veche, nici judecata veche, nici repulsie veche de cand lumea. Era doar multa dragoste. Nici macar mila. Nici nu stiu daca m-a privit vreodata cineva asa. Nici nu ne-a scuipat in ochi. Nici nu ne-a pus noroi pe rani. Ne-a zis sa mergem sa ne aratam preotilor. As fi preferat sa ma arat oricui numai lor nu. Inca mai aveam impregnata in minte privirea lor acuzatoare si cuvintele taioase. Necurat. Esti necurat. Nu mai ai dreptul sa stai printre noi. Mai bine m-ar fi pus sa pun pe mine tot noroiul din lume. Sa imi acopar si ochii sa nu mai vad nimic.
Dar privirea, privirea Lui m-a convins sa merg. Era ceva acolo caruia nu ii puteam spune nu. Mi-am pus pasii unul dupa altul si am luat calea sinagogii. Si fiecare urma de pas era tot mai bine conturata. Piciorul era tot mai ferm. Simteam chiar si pietrele ascutite din talpa. Rodia cazuta pe jos din cosul negustorului avea o coaja neteda. Simteam. Asta nu se mai intamplase de mult. Mi-am mangaiat obrazul si era ca atunci cand mi-l mangaiase prima data. Doar mainile nu imi erau atat de fine ca ale ei. Aveam nas si obraji si barbie ascutita. Aveam degete lungi si intregi. Aveam urechi fara gauri. Eram vindecat.
Nu inteleg intotdeauna ce-mi cere El. Si nici nu-mi place. Uneori ma incapatanez sa raman intr-un loc. Vreau sa evit priviri si sa ma ascund in noroi. Ca si cum asa as putea indupleca pe cineva. Stiu insa ca vindecarea sau minunea incepe cu primul pas. Primul pas de ascultare. Primul pas de lepros.