Nu-mi mai simteam degetele. Abia daca mai imi simteam talpa lasandu-si forma pe nisip. Simteam insa fiecare privire care imi atingea umerii atunci cand treceam pe strada. Si umerii, si firele de par din ceafa, si inima. Nici bandaj, nici ziduri, nici intuneric nu le putea tine la distanta. Le simteam de fiecare data cand treceam pe acolo. Mai mult mai mult. Cu cat imi simteam mainile mai putin cu atat le simteam pe ele mai mult. Si nimeni nu ma intrebase daca imi place schimbul asta.
Imi mai simteam inca urechile cand am auzit ceva despre unii care au plecat si nu s-au mai intors. Nu pentru ca au murit. Ci pentru ca...nu au mai avut de ce. Puteau sa simta din nou coaja rodiei in palma. Si inca le mai simteam cand am auzit si de al doilea si de al treilea care nu s-au mai intors. Vroiam sa vina o zi in care sa nu ma mai intorc nici eu. Si nu eram singurul. Mai erau vreo 9 chiar. Eram zece care vroiam sa simtim din nou. Si mana, si copac si nisip. Chiar si nisip.
Intr-o zi am trecut din nou pe strada. Eram cu ei. Ciudat, nu mai simteam nici priviri. Nu mai auzeam nici rasete. Doar un zgomot asurzitor. Poate gasisera ceva mai interesant decat corpul meu in descompunere. Ne-am oprit. Nu aveam unde sa trecem mai departe. Ne-am oprit si am strigat. Nu mai strigasem de mult. Cine ar fi vrut sa atraga atentia asupra lui. Doar ca sa vezi privirea intorcandu-se cu repulsie. I-am strigat sa aiba mila de noi! Nu i-am zarit chipul dar...doar in jurul Lui se puteau strange atat de multi. Si totusi ne-a auzit. In ciuda zgomotelor si strigatelor si cererilor nemasurate. Si ne-a vazut. Ciudat. Privirea Lui nu avea nimic vechi. Nici ura veche, nici judecata veche, nici repulsie veche de cand lumea. Era doar multa dragoste. Nici macar mila. Nici nu stiu daca m-a privit vreodata cineva asa. Nici nu ne-a scuipat in ochi. Nici nu ne-a pus noroi pe rani. Ne-a zis sa mergem sa ne aratam preotilor. As fi preferat sa ma arat oricui numai lor nu. Inca mai aveam impregnata in minte privirea lor acuzatoare si cuvintele taioase. Necurat. Esti necurat. Nu mai ai dreptul sa stai printre noi. Mai bine m-ar fi pus sa pun pe mine tot noroiul din lume. Sa imi acopar si ochii sa nu mai vad nimic.
Dar privirea, privirea Lui m-a convins sa merg. Era ceva acolo caruia nu ii puteam spune nu. Mi-am pus pasii unul dupa altul si am luat calea sinagogii. Si fiecare urma de pas era tot mai bine conturata. Piciorul era tot mai ferm. Simteam chiar si pietrele ascutite din talpa. Rodia cazuta pe jos din cosul negustorului avea o coaja neteda. Simteam. Asta nu se mai intamplase de mult. Mi-am mangaiat obrazul si era ca atunci cand mi-l mangaiase prima data. Doar mainile nu imi erau atat de fine ca ale ei. Aveam nas si obraji si barbie ascutita. Aveam degete lungi si intregi. Aveam urechi fara gauri. Eram vindecat.
Nu inteleg intotdeauna ce-mi cere El. Si nici nu-mi place. Uneori ma incapatanez sa raman intr-un loc. Vreau sa evit priviri si sa ma ascund in noroi. Ca si cum asa as putea indupleca pe cineva. Stiu insa ca vindecarea sau minunea incepe cu primul pas. Primul pas de ascultare. Primul pas de lepros.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu